au stat, au vorbit ceva între ei, au scos din nou hîrtiile lor şi au întrebat numele şi prenumele mamei. Eu i-am spus, ei au luat hîrtia pe care era mama scrisă, a pus-o la o parte şi pe urmă îmi spune mie: lasă, nu o mai îmbrăca, ea rămîne. Îmbrăcaţi-vă voi şi plecăm. Atunci am slăbit cu totul şi nu am mai ştiut ce-i cu mine. Adinioară mă zbuciumam ce am să fac cu ea la drum, că i-a fi sărmana ei tare greu, dar acuma mi-i şi mai greu în suflet şi inimă cum să o las eu pe mama mea scumpă, bolnavă, fără nime lîngă dînsa. Ea nu să poate sărmana stăpîni singură, nu poate să facă un pas să-şi ia o lingură de apă singură. Dar duşmanii nu m-au lăsat mult să mă gîndesc. M-a prins unu de spate şi m-a repezit spre uşe să ies mai repede. Eu m-am întors peste el, am cuprins-o pe mama strîns şi am sărutat-o cu lacrimi. Şi iarăşi m-a luat unu şi m-a împins spre uşă şi m-a scos pînă în tindă. Am eşit afară, am pus piciorul pe ganuc şi m-am mai uitat o dată pe feriastră, căci ardia lampa în casă, să o mai văd pe scumpa mea mamă. Am zărit-o oliacă, cum plîngia sărmana, rămasă sîngurică, bolnavă, fără nime lîngă dînsa. Dar de data asta m-a zmucit şi mai aspru de pe ganuc şi mi-a arătat să plec pe drum. Cred că cine are suflet de creştin şi simţ de copil pentru mamă mă va înţelege. Căci mama noastră ne-a crescut pe noi, şiapte copii. Toţi au fost învăţaţi şi erau care şi la serviciul lui, dar mama şi-a petrecut zilele cu mine. De bună siamă că aviau şi fraţii foarte multă grije de ea, veniau foarte adesia la ea şi-i aduciau ce-i trebuia. A fost o mamă foarte scumpă pentru noi. Dar în anu 1940, cînd au năvălit moscalii şi au ocupat Bucovina, ea a rămas sărmana numai cu mine. Plîngiam amîndouă, ne simţiam tare străine, căci fraţii care veniau atît de des, acuma nu mai putiau să vie, să-i vadă, să vorbiască cu ei, să i se mai schimbe gîndurile. Ne gîndiam atunci că am rămas tare străine. Nu ştiam ce ne aştiaptă înainte. Dar cînd a venit momentul cela şi m-a smuls şi pe mine de lîngă ea, dureria mea şi scîrba mea, ce au fost în clipele acelia, numai unul Dumnezeu le ştie şi el poate să mă criadă. Să las pe o mamă bolnavă în pat, care nu să putia stăpîni singură, fără nime lîngă dînsa şi să fii răpită, ca de nişte fiară crunte, fără suflet şi fără nici un pic de milă. Mă gîndiam chiar atunci că mult mai bine ar fi să-mi deie un plumb, să nu văd, să nu ştiu că a rămas scumpa mea mamă, amărîtă, necăjită, străină, între patru păreţi, fără nime lîngă dînsa. Mă gîndiam că poate să şi moară de atîta suferinţă şi cine o să aibă grijă de ea. Dar nu i-am mai putut folosi cu nimic. Am fost sălită să o las şi să plec.

În timpul cît eu m-am despărţit cu mama, bărbatul a vrut să ia ceva bagaj de îmbrăcat, de aşternut. A întrat cu băietul cel mare în altă cameră, dar miliţia i-a luat din urmă ca şi pe mine. Din triacăt, bărbatul a pus mîna pe vro două perni, cum sta pe pat în casa cei mare, şi băiatul, tot cum sta pe pat nişte cheptăraşe a lor şi vro două sumane, cum să făcia pe atunci, din lînă de oaie ţăsută.

Au eşit cu aiestia afară, unde ne aştepta o căruţă şi am plecat spre primărie. Acolo era mai multă lume aşa ca noi adunată. Ni-a încărcat de pe căruţă pe maşini şi ni-a pornit spre Sadagura. Am trecut iarăşi prin faţa casei noastre. M-am uitat adînc, poate să o mai zăresc pe scumpa mea mamă. Dar nu am mai putut să o văd. Atît am văzut, că uşia era deschisă şi cineva îmbla prin casă.

Am ajuns la gară, la Sadagura. Acolo ni-a dat jos. Sta un şir mare cu vagoane, de cele de cărat vite, pline cu lume. A deschis un vagon de acelia, în care era destulă lume, şi m-a ticsit şi pe mine acolo cu copiii. În urma mea a trîntit uşa şi a închiso. Eu am început să strig, să răcnesc, să nu închidă, că încă trebuie să vie şi bărbatul meu. Nu a mai băgat în siamă nime ceia ce eu am răcnit. A închis uşia şi gata. Pe urmă, mi-au spus femeile care mai erau în vagon: nu răcni, nu plînge degiaba, că şi noi am avut bărbaţi şi tot nu li-a dat voie să vie aici cu noi. M-am liniştit, că nu mai aviam putere atît de plîns. M-am uitat roată prin vagon să văd ce fel de lume este. În vagon mai erau doauă familii din Mahala, din satu nostru, erau din Horecia, din Toporăuţi şi doauă familii de jidani din Sadagura. Eram vro treizeci şi cinci de suflete, femei, copii, bărbaţi. Erau vro doi din Toporăuţi şi cei doi jidani din Sadagura, care i-au lăsat împreună cu familia. Pe ceilalţi bărbaţi i-a luat ca şi pe al meu. Ni-a trîntit ca pe vite în vagon. Nu era laiţă, scaun, deloc. Şedia toată lumea jos la pămînt. Eu am căutat încetişor şi m-am sunit şi m-am aşezat cu copiii în dreptul ferestuicii, căci era vagonul cu două ferestuici mici, aşa cum sînt vagoanele pentru vite. Ni-a ţinut o zi în gară la Sadagura. S-a strîns sute de lume împrejurul vagoanelor, familiile celor din vagoane. Răcniau şi eştia din vagoane şi ceia de jos. Să mai apropia, care şi cum putia, pe lîngă vagoane, pe la ferestuici şi le da cîte ceva de mîncare. Sta şi miliţie împrejurul vagoanelor, dar nu mai putia să depărteză lumia. Văzînd că nu mai pot depărta lumia şi că aşia de tare plîngiau şi cei