de jos şi cei din vagoane, au mînat vagoanele vro cîţva chilometri mai înainte, la Lujeni. Ni-a ţinut acolo peste noapte. Lumia aceia a rămas toată în gară, nu a ştiut că are să ne mai opriască la Lujeni. A doua zi a început să se strîngă şi acolo lume, dar acolo nu ni-a ţinut mult, pînă sîmbătă după amiazăzi. Adică pe data de 13 iunie 1941 ni-a scos din casă, era joi siară şi ni-a ţinut pînă sîmbătă după masă pe data de 15 iunie. Apoi a îndreptat vagoanele înspre Noasuliţă. Cînd au pornit vagoanele spre Noasuliţă, am văzut că au să triacă prin gara noastră, Mahala. Am căutat să scriu cîteva covinte, cînd oi trece prin gară să las semn. Nu avem hîrtie, nu avem condei. Aviam o batistă alba de nas. Am rugat pe un jidan şi mi-a dat un creion chimic. L-am udat cu stupit şi am scris cîteva cuvinte, căci pria mult nici n-a fost timp căci trenul face numai cîteva minute de la Sadagura pînă la Mahala. Cînd am ajuns în gara Mahala, am aruncat pe ferestuică batista şi batista a fost găsită şi păstrată pînă au venit fraţii mei.

Trenul nu s-a mai oprit. Mergia cu viteză foarte mare. Am trecut de Boian, Noasuliţă, Mamaliga-Ocniţa şi aşa a mărs, fără să se opriască, pînă a trecut apa Nistrului. Degrabă după ce a trecut Nistru s-a oprit într-o gară, şi astăzi ţin minte să chema Smerinca. Acolo au deschis uşia la vagon şi ni-au spus că îndată ne aduce ceai. Peste scurt timp apare un miliţian şi îl ia pe un om, care era cu noi în vagon, să miargă cu el să-i ajute a aduce ceaiul. Lumia, săraca, mai ales copiii, aşteptau să-şi ude gura cu oliacă de ceai... Îndată a sosit omul acela îndărăt, cu o vadră, de cele de ţinc, ce să cară apă, plină cu ceai şi cîteva pîni negri. S-a urcat barbatul în vagon şi a început să împărţiască pînia. A ajuns cîte o hrîncă{13} de pîne la fiecare. Pe urmă, a început să deie ceaiu dar ceaiu ce era, apă abia călduţă, cum e vara de la soare. De zahar nici vorbă să fi fost macar aproape de apa ceia. Asta ni-a fost prima hrană. După ce ni-a dat asta, a închis iarăşi vagonu, fără nici o grije, căci de acuma am primit masa. S-a pornit trenul mai departe. A doua zi s-a oprit iarăşi într-o gară. S-a deschis uşia vagonului şi iarăşi îl ia pe un bărbat să ajute a aduce caş. Lumia, acu parcă mai curioasă, aşteaptă să mănînce caş. Să gîndia la caş de oaie, căci aceluia la noi îi spunia caş. Cînd colo vine bărbatul acela cu o vadră de caş. Erau nişte crupe de orz ferte, fără zahar, fără sare. Cînd puniai lingura în ele, să întindeau ca mucii. Ni-a dat masa şi iarăşi a închis vagonul şi trenul a pornit. A treia zi, pe acelaşi timp, s-a deschis vagonu iarăşi. L-a luat pe un barbat să aducă masa şi a adus barbatu cîteva pîni negri şi o vadră de chisel. Nişte apă roşie, închegată, nici dulce nici sărată, dar să întindea aşa de urît de îţi era griaţă să te uiţi, nu să o pui în gură. Aşa ne da masa, o dată în 24 de ciasuri. Altă dată era nişte ciorbă în care alerga cîte o bucată de frunză de curechi prin apă.

Şi aşa am stat vro douăzeci de zile în văgoane. La început s-a mai ţinut lumia, dar mai pe urmă vedeai cînd să opria trenul, îl scoţia cîte pe unul leşinat şi îl ţinea să ia oliacă de aier. Pe altu îl scotia mort şi rămînia pe pironu gării. Ce facia pe urmă cu el, noi nu ştim. La altă gară vedeai că îl scotia pe unu eşit din minte. Răcnia, cînta, săria, aşa ca omul stricat de cap. Se lua mult pe gînduri şi îndată îşi tulbura capul.

Şediam şi eu tristă, mă uitam la copii şi mă gîndiam numai la Dumnezeu. Şi mă rugam să-mi dăruiască putere să pot rezista la toate cîte vin înainte. Ni-a dus cu trenu pînă în oraşul Omsc. Era un aier greu în vagon, de nu avei cu ce respira. Vă puteţi închipui, treizeci şi cinci de suflete, atîtia zile să nu iasă afară, cum putia să fie aierul acela. Eu cu atîta mă sălvam, că m-am aşezat lîngă ferestuică şi scotiam capu eu, pe urmă puniam copiii pe rînd şi luam cîte puţin aier. Şediam şi aşteptam aşa ca vitele la abator. Ne mai întrebam ce o să facă cu noi. Unu spunia într-un fel, altu în alt fel. Eu şediam numai şi mă uitam. Numai de una îmi era tare frică. Se zicia că, cum ne-om da jos de pe vagoane, o să despartă copiii de noi, aşa cum au despărţit bărbaţii. Asta era pentru mine o mare durere. Mai uşor m-aş fi învoit la moarte, decît să-mi ia copiii de lîngă mine. Dar a trecut paharul acesta.

Au scos vagoanele din oraşul Omsc, ni-a dus vro sută de chilometri afară de oraş şi ne-a descărcat într-un lagar. Am stat acolo vro două zile. Pe urmă a început să ne împărţiască pe la raioane, la colhoză, la lucru. Au venit maşini, camioane de cele mari, ne citiau de pe listă şi ne încărcau. Ce ne mai spunia, noi nu înţălegiam căci nu cunoştiam limba rusă deloc. Ni-a încărcat cîteva familii, cît a încăput pe un camion, şi a pornit, dar unde, noi nu ştiam. Am mărs cu maşina ciasuri întregi. Nu am întîlnit nici sat nici oraş. Drumuri rele cu hopuri, pădure, ciretei{14}, pustiitate. Şi deodată face maşina o încărnitură spre o gîrlă, unde era o pădure mai diasă şi întunecoasă. Cînd a întors maşina spre gîrla ceia aşa pustie, noi cîţi eram în maşină, copii, femei, am început să răcnim cît ne ţinia gura. Noi crediam că ne duce în păduria ceia, în gîrla ceia, să ne verse într-o prăpastie,