vreodată real aceste granițe, și vecinătatea dintre metodele celor două totalitarisme n-a fost oare de mai multă vreme o evidență? Nu numai Hannah Arendt o susține. Dovezile în România se înmulțesc“ (Unde scurte III, Humanitas, București, 1994). Acest baroc comunisto-fascist și-a aflat matricea originară în sincretismul ideologic al anului 1968. Pe de o parte, se afirmă o direcție intelectuală prooccidentală, din care făceau parte tineri intelectuali, dar și unii scriitori care rupseseră categoric cu stalinismul, precum A.E. Baconsky, E. Jebeleanu și Geo Bogza, care simpatizau cu idealurile Primăverii de la Praga. Pe de altă parte, se năștea sub protecția partidului acel curent care avea să paraziteze prin etern scandal și mahala patriotardă viața spirituală a următoarelor decenii (reverberațiile le simțim și astăzi).

În timp ce, la Praga, scriitorul radical antistalinist Ludvík Vaculík publica Manifestul celor două mii de cuvinte, la București cenzura se menținea atotputernică. În fruntea ei, același sinistru, inamovibil Iosif Ardeleanu. Contestația rămânea o crimă. Într-un răscolitor articol apărut recent în Lettre Internationale, Ion Vianu citează discursul lui Ceaușescu din octombrie 1968 la deschiderea anului universitar. Este o mostră de primitivism terorist, dar și de novlangue, care ar trebui cunoscută de toți cei care mai au iluzii legate de PCR în 1968: „Mai există încă astăzi cineva care se gândește că se pot găsi în România forțe sociale capabile să pună în primejdie sistemul nostru socialist? Cred că nu. Fără îndoială, tovarăși, nici un țăran cooperator, nici un lucrător […], nici un intelectual […] nu ar îngădui nimănui să pună la îndoială trăinicia și forța socialismului în România. Firește, pot să mai fie nebuni și vor fi întotdeauna, dar pentru nebuni societatea noastră socialistă dispune de mijloacele necesare, inclusiv cămașa de forță. Dar, după cum știți, dezvoltăm medicina pe o scară largă. Chiar și acești nebuni pot fi tratați cu mijloace moderne pentru a nu trebui să recurgem la cămașa de forță.“ În 1968, pentru PCR, a te îndoi de socialismul lui Ceaușescu, Maurer, Mizil și Iliescu echivala cu o gravă maladie mintală.

Revoluția română și chipurile decrepitudinii

Preliminarii4

Pentru Ceaușescu și acoliții săi, reformele gorbacioviste au reprezentat o primejdie mortală. În repetate rânduri, secretarul general a atacat ceea ce se petrecea la Moscova (deschiderea sistemului politic, fronturile populare, renașterea societății civile, recunoașterea necesității statului de drept, noua gândire în politica externă) drept o primejdioasă, impardonabilă „deviere de dreapta“ în mișcarea comunistă mondială. Liderul român revenea la lecturile sale de junețe, la cuvântările furibunde ale lui Stalin împotriva grupului condus de Nikolai Buharin, teoreticianul bolșevic eliminat din conducerea PC al URSS în 1929 și executat, în urma celui de-al treilea proces-spectacol de la Moscova, în martie 1938.

Principala caracteristică a conducerii PCR era tocmai absența oricărei direcții refomatoare. Cel pe care săptămânalul britanic The Economist îl numea în editoralul său din 8 aprilie 1989 „Mikhail the Liberator“ nu avea pe cine să conteze în aparatul birocratic al stalinismului național de la București. Nu exista în Comitetul Executiv vreun Imre Pozsgay ori Mieczysław Rakowski, personalități care înțeleseseră să susțină vântul schimbării. Sigur, nimeni nu se aștepta la dramaticele prăbușiri ce aveau să urmeze, dar era limpede că lucrurile se îndreptau către eliminarea vestigiilor tot mai sufocante, tot mai stingheritoare și iraționale, ale leninismului. În Polonia, sindicatul liber și autoguvernat Solidaritatea fusese de acum recunoscut, iar în Ungaria comuniștii acceptaseră ideea unei restructurări în sensul multipartidismului. Era tot mai clar că vremea monolitismului absolut se terminase. Conceptul propus de către gânditorii opoziției democratice maghiare (János Kis, Miklós Haraszti, Gábor Demszky, Bálint Magyar) era cel de posttotalitarism, o formulă strategică de tranziție către o ordine liberală veritabilă.

La polul opus acestor căutări înnoitoare se situa ceea ce politologul Michael Shafir identifica drept comunismul xenofob practicat îndeosebi de Nicolae Ceaușescu și Todor Jivkov. Minoritățile etnice sunt denunțate ca fiind lipsite de loialitate, se fac presiuni pentru asimilare fortață, intelectualii neînregimentați sunt prigoniți.

În România, experimentul comunismului dinastic (un concept pe care l-am propus încă din 1987) coincidea cu intensificarea paroxistică a cultului personalității. Sistemul comunist se dovedea incurabil bolnav, decrepit, de un anacronism absolut, incapabil de regenerare, fie chiar sub forma unei liberalizări timide. Era vorba, în fapt, despre un dogmatism feroce, de o rigiditate neostalinistă care întrecea cu mult, întru obscurantism și mărginire teoretică, celelalte regimuri opuse strategiilor gorbacioviste (perestroika și glasnost). În acea perioadă am scris numeroase analize, transmise la Europa Liberă, BBC, Vocea Americii, Deutsche Welle. Am publicat articole în care susțineam că lucrurile nu pot continua la infinit în România, că era vorba despre o falsă stabilitate, că revolta anticomunistă de la Brașov din noiembrie 1987 era de fapt preludiul seismului revoluționar iminent (a se vedea articolul meu op-ed din New York Times, „Tremors in Romania“, din 30 decembrie 1987). Evident, nu eram singur. În 1988 a avut loc la New York, sub egida Freedom House, un simpozion pe tema Romania: A Case of Dynastic Communism, în care noi, cei prezenți, susțineam că tensiunile politice, sociale și culturale din România, iraționalitatea șocantă a politicilor lui Ceaușescu, crescânda izolare a țării sunt factori care vor duce la o explozie revoluționară. Menționez aici contribuțiile lui Andrei Brezianu, Mihai Botez, Matei Călinescu, László Hámos, István Hosszú, Eugen Mihăescu, Nestor Ratesh, Gheorghe Sencovici, Dorin Tudoran. Volumul a apărut exact acum două decenii, în primăvara anului 1989. În intervenția mea, care deschidea simpozionul,