În acea clipă Niculae văzu cum stratul gros de întuneric (în care gândurile lui se înlănţuiau cu acea tărie care alungă totdeauna somnul şi nelinişteşte sufletul) se dă la o parte dinaintea ochilor lui asemeni unei uşi şi în lumina veşnicei zile de vară care scălda bătătura şi salcâmii de acasă apăru chiar tatăl său din grădină şi o luă încet spre poarta de la drum cu mersul lui ciudat care îţi spunea că de acolo de unde vine e greu să-ţi spună ce-a fost, dar de-acolo de unde se duce s-ar putea să se întoarcă el cu un rezultat... Ce rezultat?... „Tată!” şopti deodată Niculae şi în aceeaşi clipă simţi cum se năpusteşte asupra lui din adâncul neştiut al fiinţei un val de duioşie agresivă care îi pipăi apoi gâtul şi începu să-l sugrume. „Tată, tată, chemă el şi îşi duse coatele la ochi hohotind. Unde te duci tu acum, încotro o s-o iai după ce deschizi poarta şi o să ieşi iar la drum?...”

Turburată de plâns, imaginea tatălui reveni iarăşi în acelaşi loc sub aceiaşi salcâmi ai curţii, luând-o agale spre şosea. Stătea însă mereu cu spatele şi mergea exact ca un om care e adevărat că al lui era numai ceea ce era împrejmuit cu gard, dar şi peste rest cine îl împiedica să se uite? „Tată, unde te duci?” strigă Niculae iar, de astă dată însă foarte încet şi făcând să se topească în el cu un efort suprem plânsul care îl îneca, nu pentru că se temea că Marioara îl va auzi din odaia ei, uşa era groasă, ci pentru că vedea că plânsul nu e bun... Moromete ieşi pe podişcă şi Niculae porni alături de el cu fruntea în pământ... Văzuse că nu vrea să se uite la el...

„...Sigur, de ce să se uite, de ce să stea şi el de vorbă cu tine, crede că se mai roagă cineva de el, mai e prostul ăla, parcă dacă nu vrea el nu vinde mama partea mea de pământ... şi Bărăgan suna cu goarna băăăăăăă toată lumea să se strângă la primărie că a venit băiatul ăsta al lui Moromete... Ilinca se mărită cu Ouăbei, tăceţi din gură, striga mama parcă s-ar fi dărâmat casa pe ea şi el îi făcea semn Ilinchii, de ce, zice tata senin, ce are Ouăbei, nu e şi el flăcău ca alţii?... N-am mai văzut-o până atunci pe mama ridicând pumnul în aer, du-te, fa, de-aici, când ţi-oi da una acuma te trimet taman la popa în braţe... pentru întâia oară ieşisem aşa de departe şi stăm cu faţa în sus şi soarele ardea roşu prin muşamaua neagră a pălăriei şi ce pustiu era în vârful dealului, parcă pieriseră oamenii de pe pământ şi rămăsesem numai eu... Am dat pălăria la o parte şi m-am uitat la soare să-l văd cu ochii deschişi, eram numai noi doi, şi i-am văzut miezul de foc alb şi am închis pe urmă ochii fiindcă se făcea întuneric în jur şi atunci am simţit o palmă care îmi mângâie tigva tunsă şi urechile... pe unde venise? Niculae mamă, ce faci tu aici singur?... Dar tu unde te duci?... Mă duc să-l tămâi pe tata pe care tu nu l-ai mai apucat... acuma ziua?... da, mă duc pe la surori şi până diseară abia ajung, că e taman la Burdeni şi dorm şi eu la ele şi la noapte mă duc la cimitir... şi s-a-ndepărtat pe câmpie cu cuşniţa de răchită albă sub braţ şi o văd că se întoarce... ţi-o fi foame, maică!... nu mi-e foame... eşti cu caii, să-ţi dau, zi bogdaproste, că eşti copil curat... şi s-a-ntors înapoi cu fustele ei mari, ce înaltă era, dar tatei îi venea numai până la umăr, dar nici el nu era mai înalt ca Dumitru lui Nae... Şi el crede că nu ştie nimeni ce trebuie să facă, merge pe lângă garduri absolut fără să te ia în seamă cu fruntea când sus spre vârfurile salcâmilor, când jos pe lângă poteca pe care calcă şi se uită la ea de parcă s-ar feri să nu se ia poteca după el, bun, bine, am înţeles, mergem mai departe şi e şi ăla cu care ne întâlnim un om şi ăsta care stă pe loc lângă stâlpul ulucii lui şi celălalt de la celălalt stâlp de la cealaltă poartă peste drum, ca să nu mai vorbim de cel la care ne ducem, care e omul cel mai în puterea cuvântului dintre toţi, dar socoteala ciobanului e achitată?... sau ne ducem acolo degeaba?... socoteala ciobanului e achitată... atunci putem să discutăm, fiindcă băieţi mai vrednici ca ai mei nu mai are nimeni, mai ales ca ăsta micu, Niculae, i-a plăcut să muncească de când era mic, îi sfârâiau mâinile pe treabă, la secere, fetele astea, care nici ele nu pot să zic că nu erau vrednice, dar nu se puteau ţine de Niculae, că el o lua aşa înainte cu postata şi curgeau poloagele în urma lui ca traversele pe calea ferată şi de bucurie odată îşi înfigea mâinile în părul Ilinchii şi aia striga tată... tată... tată...”

De mult Niculae adormise. Dimineaţa când se sculă nu arăta nici prea odihnit, şi nici prea senin, şi Marioara se miră, fiindcă, zise ea, de câteva ori a trezit-o ceva, nici ea nu şi-a dat seama ce, şi pe urmă a tras cu urechea şi nu s-a înşelat: la auzit pe el, pe Niculae de alături, cum râdea în somn…