— Şi pentru concubina regală?

  — Nu vreau nici un rang, şopti Chani. Nu vreau nimic. Te implor.

  Paul se uită în ochii ei. Brusc, îşi aminti imaginea lui Chani aşa cum o văzuse odată, cu micul Leto în braţe – cu copilul lor, care îşi găsise moartea în această dezlănţuire de violenţă.

  — Îţi jur, zise el, că nu vei avea nevoie de nici un rang. Femeia de colo îmi va fi soţie, iar tu doar concubină, pentru că asta-i o afacere politică prin care vom cimenta pacea şi ne vom ralia Casele Mari ale Landsraadului. Trebuie să ne supunem uzanţelor. Dar prinţesa aceasta nu va avea de la mine decât numele meu. Atât. Nu va avea nici un copil, nici o privire caldă, nici o clipă de dorinţă.

  — Aşa spui acum, rosti Chani. Şi ochii ei se îndreptară către silueta înaltă a prinţesei cu părul de aur.

  — Atât de puţin îmi cunoşti fiul? Murmură Jessica. Uită-te bine la prinţesa aceea. E semeaţă, încrezătoare. Se spune că are veleităţi literare. Să sperăm că asta o va putea consola în viaţă, căci de alte lucruri va avea prea puţin parte. Un râs amar se desprinse fără voie de pe buzele ei. Gândeşte-te la asta, Chani: prinţesa aceea îi va purta numele, dar va fi mai prejos decât o concubină, căci nu va cunoaşte niciodată un moment de tandreţe de la bărbatul de care este legată, în timp ce pe noi, Chani, pe noi, cele ce suntem numite concubine… istoria ne va numi soţii.

  —

 Part 4 Anexe

 Chapter 1 Ecologia Dunei – ANEXA I.

  Dincolo de un punct critic dintr-un spaţiu finit, libertatea descreşte proporţional cu creşterea numărului. Acest lucru este la fel de adevărat pentru fiinţele umane din spaţiul finit al unui ecosistem planetar, ca şi pentru moleculele unui gaz închis intr-un recipient etanş. În ceea ce îi priveşte pe oameni, întrebarea este nu câţi pot supravieţui în cadrul sistemului, ci ce fel de existenţă va fi posibilă pentru cei ce vor supravieţui.

  Pardot Kynes, Primul Planetolog al Arrakisului.

  Impresia pe care o produce de obicei Arrakisul asupra oricărui nou venit este aceea a unui ţinut de o pustietate absolută. Străinul îşi închipuie imediat că aici nimic nu poate vieţui sau creşte sub cerul liber, că lumea aceasta este adevăratul deşert, care nu a cunoscut şi nici nu va cunoaşte vreodată fertilitatea.

  Pentru Pardot Kynes, planeta nu era decât o formă de energie, o maşină pusă în mişcare de soarele ei. Erau necesare doar câteva ajustări pentru a o adapta nevoilor omului şi, imediat, s-a gândit la populaţia umană care se deplasa liber pe suprafaţa Arrakisului: fremenii. Ce provocare! Şi ce unealtă! Fremenii reprezentau o forţă ecologică şi geologică cu un potenţial aproape nelimitat.

  În multe privinţe, Pardot Kynes era un om simplu şi direct. Trebuia să scape de restricţiile impuse de Harkonneni? Nimic mai simplu. S-a căsătorit cu o femeie fremenă. Iar după ce i-a dăruit un fiu fremen, Liet-Kynes, a început să-i inoculeze acestuia, precum şi celorlalţi copii fremeni, „ştiinţa de carte” a ecologiei, creând de la bun început un limbaj nou de simboluri, menit să înarmeze mintea spre a manipula un întreg peisaj, clima sa, mecanismul anotimpurilor, un limbaj care respingea orice idee de forţă, în favoarea unei Conştiinţe clare a ordinii.

  „Pe orice planetă prielnică omului, „ spunea Kynes, „există o frumuseţe internă creată de mişcare şi echilibru. Această frumuseţe generează un efect dinamic stabilizator, esenţial oricărei forme de viaţă. Scopul său este simplu: menţinerea şi producerea de structuri coordonate, din ce în ce mai diversificate. Viaţa sporeşte capacitatea oricărui sistem închis de a întreţine viaţa. Viaţa, în totalitatea ei, se află în slujba vieţii. Hrana necesară îi este furnizată vieţii de către viaţă, în forme din ce în ce mai bogate, pe măsură ce creşte diversitatea vieţii, întregul peisaj se trezeşte la viaţă, se stabilesc relaţii, apar interacţiuni”.

  Aşa vorbea Pardot Kynes în clasele din sietchuri.

  Dar, înainte de a ajunge la cursuri, trebuise să-i convingă pe fremeni. Ca să înţelegeţi cum a reuşit lucrul acesta, trebuie să înţelegeţi, mai întâi, enorma onestitate şi inocenţa cu care aborda orice problemă. Nu era naiv, dar nu îşi îngăduia nici un fel de distracţie.

  Într-o după-amiază toridă, pe când explora peisajul arrakian la bordul unui vehicul de suprafaţă monoloc, fu martorul unei scene de o deplorabilă banalitate. Şase mercenari Harkonneni, echipaţi cu scuturi şi înarmaţi până-n dinţi, încercuiseră trei tineri fremeni, pe platoul din spatele Scutului de Piatră, în apropierea satului Sacul Vânturilor. Kynes crezu mai întâi că nu era vorba decât de o simplă ciomăgeală, apoi îşi dădu seama că Harkonnenii intenţionau să-i masacreze pe fremeni. În acel moment, unul dintre tineri zăcea deja la pământ, cu o arteră secţionată, iar doi mercenari fuseseră scoşi din luptă, dar tot rămâneau patru oameni înarmaţi împotriva a doi copilandri.

  Kynes nu era curajos. Nu era decât onest şi precaut. Harkonnenii măcelăreau fremeni. Distrugeau uneltele cu care el avea intenţia să refacă planeta! Îşi activă scutul, se năpusti în mijlocul încăierării şi răpuse cu şişul doi dintre Harkonneni, mai înainte ca aceştia să-şi fi dat seama că se află cineva în spatele lor. Evită lovitura de sabie a celui de-al treilea, îi reteză beregata cu un entretisser impecabil şi îl lăsă pe al patrulea în seama celor doi adolescenţi fremeni, pentru a-i da primul ajutor rănitului care sângera în nisip. Şi reuşi să-l readucă la viaţĂ. În momentul în care ultimul Harkonnen îşi dădea duhul.

  Drept care, tinerii fremeni se pomeniră într-o mare încurcătură. Ce să facă cu Kynes? Bineînţeles, ştiau cine e. Nici o persoană nu sosea pe Arrakis, fără ca un dosar bine documentat să nu ajungă, pe o cale sau alta, în mâinile fremenilor. Îl cunoşteau pe Kynes: era slujitorul Împăratului.

  Dar ucisese Harkonneni!

  Nişte adulţi ar fi dat, fără îndoială, din umeri şi, cu oarecare