ceva zagazuieste aceasta curgere, ordinea este distrusă. Cine ignoră ecologia nu va observa dezastrul, decât când va fi prea târziu. Iată de ce, funcţia primordială a ecologiei este înţelegerea consecinţelor.”

  Reuşiseră sau nu să creeze un sistem?

  Kynes şi poporul său rămaseră în aşteptare. Fremenii înţelegeau în sfirşit ce însemna intervalul de cinci sute de ani pe care îl prezisese planetologul.

  Într-o zi, de la plantaţiile de palmieri sosi un raport: La hotarul dintre deşert şi plantaţii, planctonul nisipurilor este otrăvit de interacţiunea cu noile forme de viaţă. Motivul: incompatibilitatea proteinelor. Se formase un brâu larg de apă otrăvitoare, de care vieţuitoarele arrakiene nu se puteau apropia. O zonă pustiită înconjura plantaţiile, o zonă pe care nu o putea viola nici măcar shai-hulud.

  Kynes se deplasă personal la plantaţii – o călătorie de douăzeci de toboşari (într-un palanchin, ca un infirm sau ca o Cucernică Maică, pentru că nu încercase niciodată să devină călăreţ al nisipurilor). Cercetă zona cu pricina (duhoarea se ridica până la ceruri) şi se întoarse cu o veste măreaţă, un dar din partea Arrakisului.

  Surplusul de sulf şi azot transforma zona într-o răsadniţă fertilă pentru formele de viaţă terestre. Plantaţiile puteau fi extinse în voie!

  „Se va scurta şi intervalul?” vrură să ştie fremenii.

  Kynes reveni asupra formulelor sale planetare. Coeficienţii afectaţi capcanelor eoliene deveniseră între timp destul de siguri. Îşi îngădui evaluări relativ precise în privinţa problemelor ecologice. O parte a covorului vegetal trebuia păstrată pentru menţinerea dunelor; o altă parte trebuia rezervată producerii hranei (pentru oameni şi pentru animale); în sfirşit, o altă parte trebuia să permită blocarea umidităţii în reţeaua de rădăcini şi canalizarea apei înspre zonele învecinate, încă pârjolite de soare. La ora aceea, fuseseră cartografiate toate zonele reci ale bledului. Kynes le introduse în formule. Până şi shai-hulud figura în diagrame. Existenţa lui era indispensabilă, căci fără el ar fi pierit bogăţia naturală pe care o reprezenta mirodenia. Iar „uzina” din aparatul său digestiv, cu enormele sale concentraţii de aldehide şi de acizi, era o imensă sursă de oxigen. Un vierme mijlociu (de vreo 200 de metri lungime) elibera în atmosferă tot atâta oxigen cât zece kilometri pătraţi de covor vegetal.

  Trebui să includă în calcul şi Ghilda. Cantităţile de mirodenie cu care o mituiau, ca să menţină spaţiul din jurul Arrakisului ferit de sateliţi meteorologici sau de ochi indiscreţi, atinseseră deja proporţii gigantice.

  Nici fremenii nu puteau fi ignoraţi. Fremenii, cu capacitatea lor de vânt şi cu răzleţele lor terenuri „agricole” din zonele mai bogate în apă; fremenii, cu noua lor conştiinţă ecologică şi cu visul lor de a acoperi suprafeţe vaste ale Arrakisului mai întâi cu prerii, apoi cu păduri.

  Diagramele dădură o cifră. Kynes o comunică: trei la sută. Dacă reuşeau să determine trei la sută din elementul vegetal al Arrakisului să participe la formarea de compuşi carbonici, aveau să obţină râvnitul ciclu cu autoîntreţinere.

  „Dar cât va dura?” întrebară fremenii.

  „A. Cât? Vreo trei sute cincizeci de ani.”

  Aşadar, ceea ce le spusese acest umma de la bun început rămânea valabil: nimeni din generaţia lor n-avea să vadă visul devenind realitate şi nici cei ce aveau să le urmeze vreme de opt generaţii. Dar ziua aceea avea să vină.

  Continuară să muncească: construind, săpând, educând şi învăţând copiii.

  Pe vremea aceea, fiul său, Liet-Kynes, avea nousprezece ani şi era un adevărat fremen; un călăreţ al nisipurilor care omorâse peste o sută de Harkonneni. Autorizaţia imperială de succesiune, pe care bătrânul Kynes avusese grijă să o ceară din timp pentru fiul său, fu acordată fără probleme. Rigida structură de clasă a faufreluciior îşi îndeplinea la fel de bine rolul şi pe Arrakis. Fiul fusese educat şi crescut ca să preia misiunea tatălui.

  Calea era trasată, iar fremenii ecologi porniseră deja la drum. Liet-Kynes nu mai trebuia decât să-i supravegheze, să dea câte un îndemn unde era necesar şi să-i ţină sub observaţie pe Harkonneni.

  Până în ziua în care planeta sa se pomeni cu un Erou.

 Chapter 2 Religia Dunei – ANEXA II.

  Aşa cum ştie astăzi orice şcolar, înaintea venirii lui Muad'Dib fremenii de pe Arrakis practicau o religie a cărei origine era maometanismul Saari. S-au descoperit însă şi importante împrumuturi din alte religii. Exemplul cel mai frecvent este Imnul Apei, preluat direct din Liturghierul Catolic Portocaliu şi invocând nori de ploaie pe care Arrakisul nu i-a cunoscut niciodată. Există însă similitudini şi mai profunde între Kitab al-lbarul fremenilor şi învăţăturile din biblie, Ilm şi Fiqh.

  Orice studiu comparativ al principalelor credinţe religioase din Imperiu, până la apariţia lui Muad'Dib, trebuie să pornească de la forţele primordiale care au stat la baza acestor credinţe şi anume: 1. Adepţii celor Paisprezece Înţelepţi, a căror Carte Sfântă era Biblia Catolică Portocalie şi ale căror vederi sunt expuse în Comentarii şi în celelalte lucrări ale Comisiei Tălmăcitorilor Ecumenici (C. T. E.) 2. Comunitatea Bene Gesserit, care nega că ar fi un ordin religios, dar care opera în spatele unui paravan aproape impenetrabil de ritualuri mistice şi ale cărei metode de educare, simbolistică, organizare şi programă şcolară internă erau de natură esenţialmente religioasă.

  3. Clasa dominantă agnostică (inclusiv Ghilda), pentru care religia era un fel de teatru de marionete menit să distreze populaţia şi să o menţină docilă şi care era întru totul încredinţată că toate fenomenele – chiar şi cele religioase – puteau fi reduse la explicaţii mecaniciste.

  4. Aşa-numitele învăţături Ancestrale, care includeau preceptele prezervate de cele trei mari migraţii islamice ale Nomazilor zensunniţi, navacrestinismul de pe Chusuk, variantele buddislamice preponderente pe Lankiveil şi Sikun, Cărţile Unificate Mahayana-Lankavatara, cultul Zen Hekiganshu de pe Delta Pavonia III, cultele Tawrah şi Zabur Talmudic care supravieţuiau pe Salusa Secundus, atotpătrunzătorul rit Obeah, cultul Muadh Quran, cu ale sale pure Ilm şi Finqh, practicat de populaţia rurală din orezăriile pundi de pe Caladan, formele de hinduism răspândite pe cuprinsul întregului univers, în sânul comunităţilor izolate ale pyonilor şi, în sfârşit, Jihadul Butlerian.