class="p1">  Există şi o a cincea forţă care a modelat credinţele religioase, dar al cărei efect este atât de universal şi de profund, încât trebuie enunţată separat.

  Este vorba, desigur, despre călătoria spaţială, care, în contextul oricărei discuţii religioase, se impune a fi scrisă astfel:

  CĂLĂTORIA SPAŢIALĂ!

  În cursul celor o sută zece secole care au precedat Jihadul Butlerian, expansiunea umanităţii în spaţiul cosmic şi-a pus asupra religiei o pecete unică. La începuturile sale, călătoria spaţială, deşi larg răspândită, a fost în bună măsură haotică, lentă şi nesigură, efectuându-se, până la apariţia monopolului Ghildei, printr-o sumedenie de metode improprii. Primele experienţe spaţiale, despre care rămăseseră informaţii puţine şi profund alterate, au constituit stimuli irezistibili pentru speculaţiile mistice.

  Imediat, spaţiul a conferit un sens şi un farmec diferit concepţiei despre Facere. Diferenţa aceasta este perfect vizibilă în mişcările religioase cele mai importante din această perioadă. Esenţa tuturor religiilor, sentimentul de sacru, au fost afectate de acea impresie de anarhie pe care o emană întunericul spaţiului cosmic.

  Era ca şi cum Jupiter, în toate avatarurile sale, se retrăgea în bezna maternă, pentru a fi înlocuit de o imanenţă femelă plină de ambiguitate şi al cărei chip reflecta nenumărate terori.

  Străvechile formule se întrepătrunseră, se încâlciră, încercând să se adapteze noilor cuceriri şi noilor simboluri heraldice. Fu o epocă de luptă între demoni-fiare, de o parte şi vechile rugăciuni şi invocaţii, de alta.

  Niciodată însă, nu apăru o decizie clară.

  Se spune că, în decursul acestei perioade, Geneza ar fi fost reinterpretată, iar cuvintele lui Dumnezeu ar fi fost răstălmăcite astfel: „Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi şi umpleţi universul, şi-l stăpâniţi şi domniţi peste toate fiarele şi vietăţile stranii ce se mişcă pe pământurile fără sfârşit şi sub ele.”

  Fu o eră a vrăjitoarelor cu puteri reale. Măsura acelor puteri se poate întrezări în faptul că ele nu au dezvăluit niciodată cum ţineau jeratic în mâinile goale.

  Apoi veni Jihadul Butlerian – două generaţii de haos. Zeul logicii mecanice fu azvârlit maselor şi un concept nou îşi făcu apariţia: „Omul nu poate fi înlocuit.”

  Aceste două generaţii de violenţă constituiră o pauză talamică pentru întreaga specie umană. Oamenii se uitară la zeităţile lor şi la riturile lor şi văzură în ele cea mai înspăimântătoare dintre ecuaţii: frică supra ambiţie.

  Şovăitori, liderii religiilor ai căror adepţi vărsaseră sângele a miliarde de oameni, începură să se întâlnească pentru a face schimb de vederi. Mişcarea fu încurajată de Ghilda Spaţială, care începea să-şi închege monopolul asupra călătoriilor interstelare şi de Bene Gesserit, care strângea în jurul său toate vrăjitoarele.

  Primele reuniuni ecumenice avură două rezultate majore: 1. Înţelegerea faptului că toate religiile aveau cel puţin o poruncă comună: „Să nu sluţeşti sufletul.” 2. Comisia Tălmăcitorilor Ecumenici.

  C. T. E. Se întruni pe o insulă neutră de pe Vechiul Pământ, leagănul tuturor religiilor-mame. Principiul întrunirii era „credinţa comună în existenţa unei Esenţe Divine în univers.” Fuseseră convocaţi reprezentanţi ai fiecărei confesiuni care număra mai mult de un milion de adepţi şi, în mod cu totul surprinzător, membrii Comisiei căzură imediat de acord în privinţa declaraţiei scopului lor comun: „Ne aflăm aici pentru a smulge o armă esenţială din mâinile religiilor antagoniste. Arma aceasta este pretenţia la deţinerea singurei şi unicei revelaţii.”

  Entuziasmul stârnit de acest prim semn de „profundă înţelegere reciprocă” se dovedi prematur. Vreme de mai bine de un an standard, această declaraţie fu singurul comunicat difuzat de C. T. E. Oamenii începură să murmure, dezamăgiţi de tergiversări. Trubadurii compuseră cântece batjocoritoare la adresa celor o sută douăzeci şi unu de „bosorogi trăsniţi”, cum fuseseră porecliţi delegaţii C. T. E. (Sursa poreclei era o anecdotă obscenă, a cărei poantă viza iniţialele C. T. E., numindu-i pe delegaţi „Conţopişti Trăsniţi Ereditar”). Unul dintre aceste cântece, „Reverie”, readus periodic în actualitate, nu şi-a pierdut popularitatea nici până astăzi:

 

 „Oameni buni, la reverie de sunteţi ispitiţi, Gândiţi-vă ce tragedie e reveria bosorogilor Trăsniţi!

  Ei trândăvesc şi lâncezesc o zi întreagă.

  Apoi se-nchină doamnei Cină!”

  Din când în când, răzbăteau unele zvonuri în legătură cu şedinţele C. T. E. Se spune, de pildă, că delegaţii îşi compară textele şi că, în mod nesăbuit, aceste texte erau numite. Asemenea zvonuri provocară, în mod inevitabil, tulburări antiecumenice şi, fireşte, suscitară noi manifestări de ostilitate.

  Trecură doi anI. Trei ani.

  Membrii Comisiei, dintre care nouă muriseră între timp şi fuseseră înlocuiţi, îşi acordară un răgaz de odihnă pentru a promulga instalarea înlocuitorilor şi anunţară că lucrau cu toţii la elaborarea unei cărţi unice, care va înlătura „toate simptomele patologice” ale religiilor din trecut.

  „Suntem pe cale de a produce un instrument al Dragostei, la care să se poată cânta în toate felurile, „ declarară ei.

  Multora li se pare şi astăzi ciudat faptul că această declaraţie a avut darul de a stârni cele mai crunte explozii de violenţă împotriva ecumenismului. Douăzeci de delegaţi fură rechemaţi de congregaţiile cărora le aparţineau. Unul îşi puse capăt zilelor, furând o fregată spaţială şi prăbusindu-se în soare.

  Istoricii sunt de părere că tulburările s-au soldat cu optzeci de milioane de victime. Această cifră corespunde unei defalcări a câte sase mii pentru fiecare lume inclusă pe atunci în Liga Landsraadului. Dacă ţinem cont de circumstanţele zbuciumate ale acelor vremuri, estimarea nu pare excesivă, deşi orice pretenţie la cifre precise nu poate fi decât atât – o pretenţie. Comunicaţiile între lumi se aflau atunci la cel mai scăzut nivel.

  Evident, trubadurii cunoscură o perioadă de glorie. O comedie muzicală, foarte populară la vremea aceea, prezenta într-una din scene un delegat al C. T. E., întins la umbra unui palmier, pe o plajă de nisip alb, cântând:

 

 „Pentru Dumnezeu, femeie şi-a dragostei splendoare, Tăiem pe-aici frunză la câini, cu nepăsare.

  Hai trubadur, mai zi-ne o cântare pentru Dumnezeu, femeie şi-a dragostei splendoare!”

  Tulburările publice şi comediile sunt arme profund revelatoare în orice epocă. Ele dezvăluie climatul psihologic, gravele incertitudinI. Şi