Constantinopole. Rizzo refuzase să se supună poruncii comandantului fortăreţei de a opri nava spre a i se verifica încărcătura. Un proiectil uriaş căzuse în mijlocul corăbiei, desfundând puntea, găurindu-i fundul şi ucigând câţiva marinari. Căpitanul şi restul echipajului reuşiseră să se salveze din naufragiu. De îndată însă ce ajunseseră pe uscat, fuseseră arestaţi, puşi în lanţuri şi trimişi la Adrianopole, spre a fi supuşi judecăţii sultanului.

Isprava lui Girolamo Morosini, care izbutise să treacă pe sub nasul turcilor, făcuse să încolţească în sufletul constantinopolitanilor speranţa că aprovizionarea oraşului va putea fi continuată în dispreţul blocadei instituite de turci. Amarnica păţanie a lui Rizzo demonstrase însă că măsurile luate de Mehmed erau eficace. Un asediu prelungit ar expune Constantinopolele înfometării. Perspectiva umplea de înfricoşare pe toţi cei adăpostiţi înapoia zidurilor oraşului...

* * *

La Adrianopole, padişahul exulta. Dacă blestemaţii de creştini îşi închipuiseră vreodată că vor putea înfrunta tunurile de pe Boghaz Kessen, aveau acum prilejul să constate că se înşelaseră. Mehmed primise vestea scufundării navei veneţiene şi a capturării echipajului ei în vreme ce se afla la arsenal, unde urmărea operaţiile de turnare a uriaşei piese de artilerie, plănuită de Orban. Tunurile de pe Boghaz Kessen erau tot opera lui. Mehmed îl răsplătise, acoperindu-l cu aur.

– Să-mi torni mai repede, Orbane, tunul acela mare pe care mi l-ai făgăduit! Drept mulţumire, am să te fac bogat cum n-a visat neam de neamul tău.

Orban era aprig la câştig. Se aşternuse pe lucru cu şi mai mult sârg.

Mehmed poruncise ca Rizzo şi oamenii lui să fie aduşi grabnic în faţa sa. Aştepta clipa aceasta mistuit de neastâmpăr. Era dornic să dovedească omenirii că temerarii care cutezau să-i încalce opreliştile îşi plăteau scump nesocotinţa. Spre a da mai multă publicitate judecăţii, ordonase ca aceasta să se desfăşoare pe câmpul de instrucţie al ienicerilor, în prezenţa unităţilor militare orânduite în careu, a înalţilor demnitari şi a tuturor agenţilor diplomatici aflaţi la Adrianopole.

În dimineaţa sorocită ceru un veşmânt de paradă. Voia să apară în toată splendoarea, dar mai voia să şi înfricoşeze eu fulgerele mâniei lui. În vreme ce pajii şi slujitorii îi făceau toaleta, întrebă nerăbdător:

– De ce întârzie Şehab-ed-Din şi marele ulema? Doar i-am chemat.

Îşi luase obiceiul de a-şi convoca demnitarii la orice oră din zi sau din noapte, ca pe nişte slugi. Necuviinţă - şopteau cei care-l criticau în taină - pe care sultanii dinaintea lui nu o săvârşiseră niciodată.

– Şehab-ed-Din-Bey şi marele ulema Selim au şi sosit, raportă aghiotantul de serviciu. Aşteaptă cu supunere să fie primiţi de Înălţimea-ta, - Să intre degrabă. Timpul meu e drămuit. Aghiotantul ieşi de-a-ndaratelea. Celor doi demnitari, care se interesară cu teamă de starea sufletească a padişahului, le spuse că stăpânul nu era în toane bune.

În realitate, Mehmed era într-o excelentă dispoziţie lăuntrică: se deprinsese a-şi ascunde însă sentimentele. Arătându-se veşnic încruntat, băga spaima în oameni.

Demnitarii, convocaţi la o oră atât de timpurie, intrară umili în apartamentul padişahului. Deşi se număra printre puţinii oameni care păreau să se bucure de încrederea deplină a suveranului, beyul Şehab-ed-Din era scormonit de spaime ori de câte ori se înfăţişa la palat.

Mehmed răspunse la ploconelile celor doi înalţi funcţionari ridicând uşor mâna.

– Să-mi răspundeţi la o întrebare! îi interpelă fără nici un alt preambul.

– Ascultăm cu adâncă supunere, Mărite Doamne, zise marele ulema.

Mehmed îi sfredeli cu o privire aspră.

– Fiii mei şi fiii fiilor mei care vor urca treptele tronului sunt îndrituiţi de legea supremă să îşi ucidă fraţii, spre a asigura liniştea înlăuntrul imperiului şi o normală continuitate dinastică?

Eunucul Şehab-ed-Din şi marele ulema se priviră uluiţi. Ce cursă ascundea întrebarea padişahului?

În timp ce i se puneau cizmele aurite, Mehmed se uita cu coada ochiului la cei doi demnitari. Perplexitatea lor îi dădu de înţeles că întrebarea îi luase prin surprindere. Era sigur că nu vor îndrăzni să dea o soluţie potrivnică voinţei sale. Dar spre a le stoarce mai repede un răspuns pozitiv, trebuia să le furnizeze elemente noi, călăuzitoare.

– Cunoaşteţi, cred, isprava lui Ochus din dinastia persană a Keianizilor. Şi-a ucis pe toţi cei cincizeci de fraţi, spre a asigura o succesiune netulburată a tronului. Nu v-a scăpat, îmi închipui, nici pilda lui Ferhat al IV-lea, din dinastia Arsacizilor, care şi-a asasinat pe cei treizeci de fraţi din acelaşi motiv. Baiazid I-ul, strălucitul meu străbun - Allah să-l odihnească - a socotit înţelept să îşi ucidă fratele, spre a sluji înaltele interese ale statului.

Şehab-ed-Din şi marele ulema înţeleseră unde voia Mehmed să ajungă. Nu se mulţumea că îşi suprimase fratele, ci voia să legifereze fratricidul, dându-i o justificare politică.

Padişahul simţi că îl încolţeşte furia. Erau grei de cap aceşti oameni, sau ascundeau în adâncurile sufletului lor o imputare nemărturisită?

Şehab-ed-Din îşi dădu seama că orice întârziere în formularea unui răspuns îi expunea mâniei sultanului.

– Padişahul are drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor supuşilor săi, rosti cu ostentativă sentenţiozitate. Acest drept inalienabil, această putere cu caracter cvasi-divin se extinde, fireşte, şi asupra membrilor familiei imperiale. Opinia mea, Luminate Padişah, este categorică. Sultanul are nu numai dreptul, ci şi datoria să îşi extermine fraţii, fiindcă aceştia, prin însăşi existenţa lor, primejduiesc ordinea firească a succesiunii.

Marele ulema îşi zise că de vreme ce padişahul şi Şehab-ed-Din acceptaseră deliberat să îşi îngreuneze conştiinţa justificând nişte crime, nu-i rămânea decât să se supună voinţei imperiale. Împotrivirea lui ar fi nu numai sterilă, dar şi plină de riscuri. Obţinuse cu mare greutate mult-râvnita demnitate de mare ulema. Ar fi fost păcat să o piardă datorită unui exces de scrupule.

– Mărite Doamne, fratricidul capătă în aceste împrejurări cea mai deplină îndreptăţire. Legea sultanică şi legea religioasă îl recomandă imperios, pentru binele statului şi al dinastiei.

Mehmed înclină din cap.

– Aţi judecat înţelept! Grăbiţi-vă să redactaţi firmanul! Mâine de dimineaţă să mi-l daţi la semnat!

Le făcu semn să se retragă. Trecu apoi în faţa oglinzii şi îşi examină obrazul bărbierit proaspăt.

– Să vină la mine Zaganos-Paşa! ordonă aghiotantului.

Zaganos aştepta în anticameră încă din revărsatul zorilor. Slujitorii sultanului îl anunţaseră curând după primul cântat al cocoşilor că este chemat la palat.

Mehmed îl primi aruncându-i o privire