– Nu mi-ai spus, Zaganos, ce se întâmplă la Sideropolihne. Aşteptam să-mi aduci vestea că grecii au fost înfrânţi şi că cetatea a căzut în mâinile noastre.

O sudoare rece perlă fruntea generalului. Îl înfiora tonul liniştit, dar atât de ameninţător al tânărului sultan. Ştirile pe care i le aducea erau proaste. După câteva succese iniţiale, Turakhan-Paşa se izbise în Moreea de enorme dificultăţi. Sideropolihne rezista asediului, iar la Leontari, Ahmed-Paşa, fiul lui Turakhan, suferise o înfrângere ruşinoasă. Nu îndrăznea să aducă la cunoştinţa padişahului asemenea noutăţi. O luă pe ocolite:

– Garnizoana din Sideropolihne a ajuns la capătul puterilor, Mărite Stăpâne. Aştept capitularea ei dintr-un moment într-altul.

– Aştepţi cam de multă vreme, Zaganos. Generalul simţi că i se usucă limba.

– Vremea rea, Mărite Doamne, ne pune piedici. Ploile de toamnă s-au aliat cu duşmanul.

Mehmed simţi că Zaganos pregătea terenul spre a-i strecura veşti neplăcute.

– Îmi ascunzi ceva, omule! rosti cu asprime. Generalul îşi zise că orice tergiversare nu făcea decât să-i complice situaţia. Luă taurul de coarne:

– Ahmed-Paşa a săvârşit o imprudenţă. Sultanul se întoarse cu faţa spre sfetnicul său, îndepărtând cu un gest iritat caftanul de mătase vişinie, tivit cu zibelină, pe care pajii i-l ţineau spre a-l îmbrăca.

– Te roteşti ca un stol de corbi în jurul unui hoit. Vorbeşte odată!

Zaganos îşi descărcă sacul:

– Ahmed-Paşa s-a aventurat cu armata printr-un defileu, fără a se informa asupra intenţiilor inamicului.

– Şi?

– A căzut în capcană. Ca un începător.

– Şi?

– Trupele lui s-au retras în debandadă, iar el însuşi...

– A fost doborât în luptă! N-am să-l plâng. Poţi să fii sigur.

– Mai rău, Mărite Stăpâne! L-au luat prizonier. Obrazul padişahului se înnegri. Toată bucuria provocată de capturarea lui Rizzo se stinse.

– Mi-a făcut ruşinea asta?

– Se spune că ar fi fost expediat la Mistra, unde Despotul Demetrios va hotărî asupra soartei lui.

Mehmed îşi plesni furios palmele, apoi le ridică spre cer.

– Nemernicul!

Îşi struni mânia. N-avea rost să se lase stăpânit de nervi, ca femeile.

– Ahmed să fie eliberat! Cu orice preţ! Să dai poruncă lui Turakhan-Paşa! După ce va fi smuls din captivitatea romeilor, să fie trimis la Adrianopole. Am să-l trag în ţeapă. La supliciu vor asista toate trupele din garnizoană. Moartea ruşinoasă a lui Ahmed să fie pildă tuturor. Unui general turc nu-i este îngăduit să cadă prizonier. Decât să îşi predea sabia, să îşi reteze singur gâtlejul.

Un ofiţer de ordonanţă îl anunţă pe marele vizir.

– Să intre! zise Mehmed.

Khalil pătrunse în încăpere înclinându-se la fiecare pas, ca acele figurine chinezeşti de porţelan care se leagănă înainte şi înapoi, datorită unui dispozitiv simplu, dar ingenios.

– Ce vrei, Khalil? Ce veşti îmi mai aduci şi tu? Tot atât de bune ca ale lui Zaganos?

Marele vizir zâmbi servil, asemenea acelor zarafi evrei care se pregătesc să-şi jumulească clienţii, surâzându-le cu umilinţă.

– O, nu, Mărite Doamne. Aduc mărturii de supunere şi de credinţă. Acum o oră a sosit la Adrianopole Messer Fabrizio Corner, cu daruri bogate pentru Înălţimea Ta din partea bailului veneţian din Constantinopole.

Mehmed îl scrută bănuitor.

– De ce îmi aduce daruri?

– Bailul veneţian imploră Înălţimii Tale milă şi iertare pentru Antonio Rizzo.

Sultanul se întrebă ce mită primise marele vizir de se pretase la această intervenţie.

– Acum câteva clipe am vorbit cu Zaganos despre sfârşitul pe care-l pregătesc celor care cad prizonieri. Tragerea în ţeapă!

– Înţelepciunea Înălţimii-tale nu cunoaşte margini. În cazul lui Rizzo, cred, însă, că o măsură de clemenţă ar fi politică, stărui Khalil. Relaţiile noastre prieteneşti cu Serenissima Republică a Veneţiei...

Mehmed îl întrerupse cu brutalitate:

– Ia ascultă, Khalil, ai trecut în taină la creştinism? De la o vreme intervii tot mai des în favoarea creştinilor. Nu faci deosebire. Bizantini, veneţieni, genovezi sunt pentru tine totuna.

Marele vizir îşi duse mâinile la piept.

– Nu am avut în gând, Mărite Doamne, decât gloria ta şi a imperiului. Mi-am zis că acum, în preajma bătăliei pentru Constantinopole, nu strică să păstrăm relaţii de bună vecinătate cu Veneţia.

Mehmed se legănă câteva clipe când pe vârfurile cizmelor, când pe tocuri.

– Am să-i fac o graţie lui Messer Corner, vorbi cu ironie. Să-i dai de veste că îi voi îngădui să asiste la judecarea lui Rizzo. În semn de preţuire pentru bail.

– Cred că nu este înţelept să stârnim duşmănia Veneţiei, stărui Khalil.

– Lasă-mă să apreciez eu ce este înţelept şi ce nu este! ripostă sec padişahul.

Dacă înainte de discuţia cu Zaganos ar fi reflectat mai adânc asupra propunerii lui Khalil, acum socotea că orice indulgenţă ar fi interpretată drept slăbiciune. După înfrângerea de la Leontari, era obligat să ia măsuri drastice.

– Consider discuţia închisă, Khalil. Pe câmpul de instrucţie ai să mă însoţeşti şi tu.

Îşi îmbrăcă iritat caftanul, îşi puse turbanul împodobit cu un diamant magnific, din care părea să ţâşnească un mănunchi de pene albe, înalte, asemenea apelor unei miniaturale fântâni arteziene.

– A sosit timpul să plecăm! spuse. Se mai privi o dată în oglindă, apoi se îndreptă spre uşă, urmat de cei doi sfetnici.

Era una din acele zile friguroase de toamnă, cu cerul acoperit de calota cenuşie a norilor. Când sultanul şi suita sa ajunseră pe câmpul de instrucţie, un vânt nărăvaş răsuci norii şi îi rupse în fâşii, lăsând razele soarelui să dea năvală peste trupele orânduite în careu, peste grupurile de demnitari turci şi de oaspeţi, aşezaţi în dreapta şi în stânga estradei rezervate sultanului. S-ar fi zis că cerul - slobozindu-şi razele de soare - ţinuse să facă o primire triumfală padişahului. „Semn bun!” reflectă Mehmed. În ciuda indiferenţei sale religioase, era extrem de superstiţios.

Messer Fabrizio Corner se afla în primele rânduri ale agenţilor diplomatici.

Mehmed se instală pe tronul lui. Sunară trompetele. Undele sonore, argintii, ca nişte fantastice şi nesfârşite fire de beteală, îşi ţesură în văzduh dantelăria muzicală.

Una din laturile careului se deschise, lăsând să apară un grup de oameni cu mâinile legate la spate. Mehmed reproducea - la scară redusă - ceremonia sângeroasă regizată de străbunul său Baiazid după biruinţa de la Nicopole. Căpitanul Rizzo şi marinarii săi erau mânaţi spre estrada sultanului, aşa cum fuseseră mânaţi odinioară către Baiazid principii creştini înfrânţi. Numai că turma captivilor