de azi era atât de neînsemnată faţă de cea de ieri, încât impozanta desfăşurare de forţe ordonată de Mehmed căpăta o coloratură vag grotescă. Brusc conştient de ridicolul situaţiei, sultanul se întunecă la faţă, aşa cum se întunecă o apă scăldată în razele soarelui, peste care se aşterne un nor plumburiu. Îi reveni în minte o comparaţie citită într-o carte scrisă de un latin din Antichitate: „S-au scremut munţii şi a ieşit un şoarece”.

Rizzo şi oamenii lui - toţi cu mâinile legate la spate - fură orânduiţi în faţa padişahului. Messer Fabrizio Corner se uita cu durere în suflet, la compatrioţii săi. Slăbiţi, neraşi, cu cearcăne negre, ajunseseră nişte umbre. Refuzul sultanului de a-l primi în audienţă era de rău augur.

Un crainic desfăşură un sul de pergament şi citi cu glas tare în turceşte un lung act de acuzare. Acelaşi document fu tradus în latineşte de un dragoman, spre a fi înţeles şi de agenţii diplomatici care asistau la judecată. Ultima frază îl îngrozi pe trimisul veneţian: „Înălţimea-sa sultanul Mehmed-Khan a găsit de cuviinţă să judece personal această gravă încălcare a opreliştilor sale, săvârşită într-o mare turcească de către echipajul unei nave străine”.

După terminarea lecturii, se aşternu o tăcere grea, atât de grea, încât părea că cerul îşi coborâse bolta, gata să strivească mulţimea. Toţi cei de faţă aşteptau hotărârea padişahului, care avea să judece potrivit legii sultanice.

Mehmed păru să cumpănească îndelung. Nu voia să se spună că se pripea. Hotărârea lui era însă luată. Prin grozăvia pedepsei va precumpăni relativa neînsemnătate a personajelor aduse în faţa lui.

Ridică mâna.

Messer Fabrizio Corner înţelese că sosise clipa marii încercări. O sentinţă de condamnare ar fi avut o gravă semnificaţie chiar şi pentru Serenissima Republică.

Crainicul turc rosti cu voce puternică numele lui Rizzo.

Sultanul făcu un semn, ridicând la verticală, cu o mişcare rapidă, degetul arătător întins al mâinii drepte.

– Căpitanul Antonio Rizzo va suferi pedeapsa cu moartea prin tragerea în ţeapă! tălmăci crainicul în limbaj vorbit gestul padişahului.

Sentinţa rostită în turceşte fu tradusă în latineşte de dragomanul grec.

Ambasadorii se priviră consternaţi. Messer Fabrizio Corner se smulse din mijlocul grupului de oaspeţi străini şi alergă spre tronul imperial, mai înainte ca ienicerii să-l fi putut opri. Ajuns în faţa lui Mehmed, îngenunche în ţărână.

– Iartă-l, Înălţimea-ta! strigă patetic. Veneţia te roagă!! Sultanul rămase impasibil.

Doi ieniceri îl apucară de braţe pe trimisul veneţian şi, în ciuda împotrivirii lui, îl târâră spre locul de unde plecase. Abia atunci Corner încetă să se mai zbată: îşi dăduse seama că totul era zadarnic.

Crainicul turc pronunţă apoi numele primului marinar, un personaj bărbos, lat în spate, bronzat de vânturile maritime, căruia nu-i lipsea decât tridentul spre a-l evoca pe Neptun.

Sultanul întinse palma paralel cu pământul şi făcu un brusc gest lateral.

– Bimbo Farinacci va suferi pedeapsa cu moartea prin tăierea mijlocului! anunţă crainicul.

Cuvintele repetate în latineşte provocară o înfiorată curiozitate. „Tăierea mijlocului? se întrebară agenţii diplomatici. Ce-o mai fi şi asta?”

Messer Fabrizio Corner stătea nemişcat ca o stâncă şi privea spre cer. S-ar fi putut crede că ceea ce se petrecea în faţa lui nu-l mai interesa.

Douăzeci şi cinci de oameni primiră aceeaşi pedeapsă.

La al douăzeci şi şaselea nume, sultanul întoarse palma întinsă cu faţa în sus.

– Giovanni Gemello, vesti crainicul, este graţiat. I se acordă încuviinţarea de a se înapoia în patria sa, spre a aduce la cunoştinţa compatrioţilor cele văzute, astfel ca nimeni să nu mai fie ispitit a încălca hotărârile Marelui şi Preaputernicului Sultan Mehmed-Khan.

Cuvintele lui, traduse în latineşte, îl treziră din dureroasa-i imobilitate pe Fabrizio Corner, care îşi făcu semnul crucii.

Următorii patru marinari fură de asemenea graţiaţi. Ultimul, scribul echipajului, un adolescent, fiul lui Domenigo de Maestris, căpitan de galeră în flota militară a Serenissimei Republici, destinat să calce pe urmele părintelui, îşi făcea ucenicia marinărească pe nava lui Rizzo mai înainte de a deveni ofiţer.

Sultanul se uită îndelung la obrazul îmbujorat al flăcăiandrului, la părul lui ondulat răvăşit de vânt, la trupu-i subţire ca trestia. Era frumos băiatul. Foarte frumos!

– Lorenzo de Maestris, pronunţă cu aceeaşi solemnitate crainicul.

Padişahul făcu mâna pumn, lăsând degetul gros scos în afară.

– Sarai! rosti crainicul turc.

– Sarai! repetă dragomanul.

Messer Fabrizio Corner îşi acoperi cu palmele ochii. Deplângea soarta tânărului de Maestris mai mult decât pe a celorlalţi condamnaţi. Pentru aceştia chinurile se vor curma în curând. Pentru fiul căpitanului de Maestris calvarul abia începea.

O ceată de călăi voinici, cu turbane negre ca şi ilicele şi şalvarii scurţi, se înfăţişară în mijlocul careului, purtând un par ascuţit şi un trunchi de copac, foarte gros, lung cât statura unui om. Culcat pe pământ, trunchiul era astfel cioplit în partea de jos şi în cea de sus, încât să aibă două feţe orizontale. Cu mişcări rapide, călăii îl înşfăcară pe Rizzo şi, ducându

l pe sus, îl înfipseră cu toată puterea în ţepuşa parului. Pe trunchiul de copac aşezat la orizontală, ca un fel de pat, călăii îl culcară pe primul marinar, cel cu chipul lui Neptun, şi îl legară de mâini şi de picioare cu nişte curele ale căror capete erau fixate în lemn cu piroane. Apoi călăul-şef, un zdrahon cu braţe puternice şi lungi, scoase dintr-o cutie prelungă, ca de violă, un fierăstrău.

Sub privirile înspăimântate ale trimişilor străini, alţi doi călăi prinseră a tăia cu fierăstrăul trupul condamnatului, exact peste mijloc, ca şi când ar fi secţionat un butuc. Răcnetele marinarului sfredeliră câteva clipe auzul mulţimii, apoi încetară. Corpul tăiat în două fu desprins din curele şi aruncat pe iarbă.

Al doilea condamnat leşină de frică în timp ce era târât spre supliciu. Când fierăstrăul intră în funcţiune, se trezi din starea de inconştienţă şi începu să urle.

Messer Fabrizio Corner nu mai putu suporta spectacolul. Părăsi grupul trimişilor străini şi se îndreptă spre oraş. Nimeni nu-l împiedică să plece. „Ieftină mai este viaţa oamenilor, Doamne! Ieftină şi mizerabilă! bolborosea printre suspine. Ieftină şi mizerabilă!”

* * *

Cardinalul Niccolo de Cusa intră precipitat în anticamera cabinetului de lucru al Papei. Se mai aflau acolo principi ai Bisericii, personaje din nobilimea neagră, demnitari trimişi ai suveranilor catolici, care aşteptau să fie primiţi în