Cardinalul de Cusa îşi purta cu dificultate corpolenţa. Şiroaie de năduşeală i se scurgeau pe frunte, în ciuda vremii reci. Aferat, se apropie de cardinalii Capranica, Piccolomini şi Bessarion, grupaţi lângă o fereastră.

– Am asistat la executarea lui Porcari, spuse Niccolo de Cusa, făcându-şi vânt cu batista. Tocmai de acolo vin. Nici acum nu-mi vine să cred că un om ca el, cult, înţelept, moral, a putut să se lase pradă unei rătăciri atât de funeste.

– Sfântul Părinte a încălzit la sân un şarpe, grăi sentenţios Capranica.

– Am impresia că pedeapsa a fost prea aspră, opină Niccolo de Cusa. O întemniţare temporară în celulele castelului Sant' Angelo i-ar fi scos gărgăunii din cap.

Cardinalul Bessarion ridică mâinile într-un gest plin de onctuozitate.

– Să mulţumim Domnului fiindcă, în marea sa milostivire, nu a îngăduit ca papalitatea să sufere o degradare dorită numai de duşmanii ei.

Piccolomini clătină din cap de mai multe ori.

– Da, da, da, da! Să-i mulţumim cu umilinţă şi evlavie! Deodată atenţia îi fu atrasă de agentul diplomatic al Veneţiei, care ieşea din cabinetul de lucru al Papei.

– Ce agitat este ambasadorul Serenissimei Republici! exclamă cu mirare. L-am zărit înainte de a intra la Sfântul Părinte. Era atât de nervos, de preocupat, încât nici nu mi-a răspuns la salut.

Secretarul Papei, un tânăr călugăr benedictin, se apropie de cardinalul Capranica şi îi şopti ceva la ureche. Capranica se întoarse spre grupul cardinalilor cu care se întreţinuse până atunci.

– Sanctitatea-sa ne cheamă. Se pare că se încurcă lucrurile.

Înalţii ecleziarhi pătrunseră gravi în cabinetul Suveranului Pontif, care stătea adâncit în gânduri la masa lui de lucru. La ivirea noilor-veniţi îşi ridică privirile, surprins parcă.

– Chiar acum a ieşit de la mine trimisul Serenissimei Republici. Mi-a adus la cunoştinţă uciderea prin execuţie publică a unor marinari veneţieni, din porunca sultanului.

– Şi Porcari a fost executat, Sanctitate, îl întrerupse de Cusa, încă sub impresia oribilului supliciu la care asistase.

– Da? replică Papa, smuls din preocupările sale. Foarte bine. Prin oraş s-au mai potolit agitaţiile, Capranica?

– Populaţia Romei a redevenit calmă, Sanctitate. Execuţia lui Porcari n-a dat naştere la tulburări.

Cardinalul de Cusa îşi încreţi fruntea ca un copil îmbufnat. Figura lui rotundă şi atât de blajină, îndeobşte vag comică, exprima acum o mâhnire profundă.

– Femeile plângeau, iar bărbaţii scrâşneau din dinţi, Capranica. Eu am fost acolo.

– Oamenii sunt impresionabili, replică nepăsător Capranica. Acum plâng, iar peste o oră râd.

Papa îl privi pieziş pe bătrânul de Cusa.

– S-ar zice că îl compătimeşti pe Porcari! Ingratul! Mi-a răsplătit generozitatea punând la cale pieirea mea şi îngenuncherea Bisericii. Dar să revenim la Veneţia. Vreau să-l scot din minte pe acest nedemn Porcari!... Cum vă spuneam, gestul de ostilitate al sultanului faţă de Veneţia a stârnit un val de indignare. Senatul Serenissimei Republici a hotărât cu o mare majoritate ruperea relaţiilor cu Imperiul Otoman şi ajutorarea Bizanţului.

– Nu m-aş fi aşteptat să acţioneze cu atâta energie, interveni cardinalul Piccolomini.

Papa schiţă un gest plin de dezgust.

– Dovadă de energie au dat numai senatorii. Marii înţelepţi care dirijează politica externă a Veneţiei au acceptat doar în parte recomandările Senatului. Au dispus ruperea relaţiilor diplomatice, dar au dat indicaţii flotei veneţiene să evite orice act de ostilitate împotriva navelor turceşti.

– Asta înseamnă că pe Veneţia nu mai putem conta. Dacă nici afrontul acesta nu a smuls-o din amorţire, ce argumente am mai putea folosi? rosti scârbit Bessarion.

Papa se ridică de la masa lui de lucru.

– Şi cum proiectul nostru de pacificare a Italiei nu pare să dea rezultate, nu ne rămâne decât să apelăm la serviciile condottierilor.

Bessarion zâmbi ironic.

– Vitejii noştri condottieri preferă să se bată pe pământul Italiei. E mai rentabil şi mai puţin primejdios. Aventurile îndepărtate le repugnă.

– În ce stadiu au ajuns tratativele tale, Capranica? îl întrebă Papa.

– Urbino, Baglioni, Ciarpellone, Astorre cer nişte sume astronomice.

– Într-un fel au dreptate, zise Piccolomini. Închirierea unei armate de câteva mii de condottieri şi transportarea lor la Constantinopole implică cheltuieli inabordabile...

Capranica îl întrerupse:

– Fra Giovanni da Romano...

– Inchizitorul? întrebă de Cusa.

– Da, inchizitorul. Mi-a declarat deunăzi că Gismondo Malatesta ar fi dispus să accepte o condotta mai modestă, din respect pentru iubitul nostru Papă.

Suveranul Pontif se încruntă.

– Să tratez cu Malatesta? Omul acesta plin de păcate? Putred până în măduva oaselor? Niciodată! Ştiu că i se instruieşte procesul. Uxoricid, sodomit, asasin, trădător... Ce vreţi mai mult?

– Cruciaţilor li se iartă păcatele, interveni Capranica.

– Crezi că ar pleca să lupte alături de bizantini? întrebă cardinalul Bessarion, viu interesat.

– De ce nu? replică sibilin Capranica. Instruirea procesului ar putea fi suspendată...

Papa îl privi şovăielnic.

– Propui să-l iertăm pe Malatesta?

– Nu este vorba de o iertare definitivă, Sanctitate. Ar fi o simplă amânare cu termen mai lung sau mai scurt, în funcţie de convenienţe. Dacă se va supune imperativelor noastre, vom da şi noi dovadă de mai puţină severitate.

– Capranica, eşti un vulpoi şi jumătate! râse senil de Cusa.

– Scopul scuză mijloacele, Eminenţă! răspunse interpelatul.

Piccolomini interveni cu spiritul său practic:

– Să presupunem că am accepta oferta lui Malatesta. Cu ce am plăti condotta lui? Redusă chiar substanţial! Am fost nevoiţi să renunţăm la înfiinţarea de noi impozite...

Papa Niccolo îl privi cu severitate.

– Am greşit când m-am gândit la noi impozite. Trebuia să lansez un apel principilor bisericii, monastirilor bogate, clericilor cu venituri frumoase.

Aruncă o privire semicirculară asupra interlocutorilor săi, înveşmântaţi în mătase violetă.

– Mai toţi cardinalii mei sunt bogaţi. Au palate, caleşti aurite, grajduri cu cai de rasă, armate de slujitori... Câţiva întreţin concubine scump plătite! adăugă cu asprime. Înainte de a condamna păcatele altora, să ne gândim la ale noastre şi să ne pocăim!...

Făcu o pauză, apoi reluă cu ton potolit, dar cu implicaţii ascunse:

– Dacă preţuiţii mei cardinali, dacă episcopii, stareţii, abaţii ar ceda tezaurului o infimă parte din veniturile lor, am recruta pe cei mai pricepuţi condottieri. Eminenţelor, să reflectăm cu toată seriozitatea asupra acestei soluţii!... Acum să mă lăsaţi singur! Vreau să meditez. Să înalţ rugăciuni Domnului. Poate îmi va călăuzi paşii pe drumul acesta greu pe care am pornit... Doresc să înţelegeţi un lucru: nu vreau ca pontificatul meu să fie