îndoliat de căderea Constantinopolelui sub turci! Nu vreau ca istoria să mă stigmatizeze fiindcă nu am făcut nimic pentru salvarea unuia dintre cele mai “strălucitoare centre ale creştinismului!

Le întoarse spatele şi se sprijini cu mâna de masa lui de lucru.

Cardinalii, penibil surprinşi de ieşirea Papei, se priviră întrebători, apoi se înclinară şi părăsiră încăperea.

Suveranul Pontif se uită la crucea simplă de lemn lustruit, aninată de perete.

– Ajută-mă, Doamne! Ajută-mă să fac ceva pentru oropsiţii acestei lumi!

Se simţea tare nefericit. Cardinalii, sfetnicii lui fireşti, erau, cu rare excepţii, fie servili, ca bietul de Cusa, fie aprigi la înavuţire, ca lacomul cardinal de Aquileea, fie setoşi de putere, ca acel trufaş cardinal Collona, care-l ura deoarece socotea că tiara papală i s-ar fi cuvenit lui, fie nişte idealişti rupţi de realitate, ca Bessarion, savantul. Capranica era singurul demnitar papal cu adevărat capabil, dar păcătuia şi el prin marele său orgoliu.

Se istovise străduindu-se să ridice Europa creştină împotriva Islamului. Rezultatele îi justificau oare eforturile? Uneori regreta temeritatea de care dăduse dovadă acceptând povara de vicar al lui Hristos. N-ar fi fost preferabil să-şi păstreze scaunul episcopal, mai puţin important, dar care îi îngăduia să se bucure de puţină linişte? Se gândea cu plăcere la vremurile de demult, când treburile bisericeşti îi îngăduiau clipe de răgaz pe care le folosea copiind manuscrise vechi. Câteodată se simţea ispitit să lase totul baltă, să se închidă în bibliotecă, în tovărăşia caligrafilor, să se aşeze într-un jilţ şi să le urmărească măiestria cu care aşterneau pe foile netede de pergament slove cu multicolore înflorituri marginale. Adunase până acum pentru Biblioteca Vaticanului peste cinci mii de volume, iar caligrafi angajaţi cu anul copiau tot felul de manuscrise vechi, religioase, filozofice, literare, ştiinţifice. Îşi aminti zâmbind de demersurile lui Cosimo de Medicis, care - recunoscându-i competenţa şi autoritatea în acest domeniu - îl rugase, să-i întocmească o listă de câteva sute de tomuri, spre a fi copiate de caligrafii din slujba lui.

În Biblioteca Vaticanului, volumele de dimensiuni apreciabile, ferecate în argint şi îmbrăcate în catifea roşie, erau orânduite pe rafturi de stejar frumos sculptate. Acum aştepta cu nerăbdare terminarea noii traduceri a Bibliei, încredinţată eruditului florentin Giannozzo Mannetti. În concepţia lui, nemuritoarea operă, tălmăcită potrivit ultimelor teorii filologice, trebuia să-i asigure un loc de frunte în galeria potentaţilor glorificaţi de posteritate pentru încurajarea artelor.

Papa Niccolo era unul dintre cei mai convinşi adepţi ai concepţiei îmbrăţişate de mai toţi erudiţii şi principii iluminaţi renascentişti: „Civilizaţia este trecătoare, amintirea evenimentelor politice se şterge din memoria oamenilor, dar cultura supravieţuieşte mileniilor”.

Se întrebă de câte săptămâni nu mai trecuse prin Biblioteca Vaticanului?...

– Ce-a spus Sanctitatea-sa la urmă, căci n-am prea înţeles? întrebă cardinalul de Cusa după ce se văzu în anticameră, alături de Capranica, Bessarion şi Piccolomini. Ştiţi, nu prea stau bine cu auzul.

– A spus să ne dăm averile pentru apărarea Constantinopolelui, îl lămuri iritat Piccolomini.

– Averile? se miră de Cusa. Pentru o mână de schismatici?

– Schismaticii aceştia sunt creştini ca şi noi, interveni cu reproş Bessarion.

„Îţi convine să vorbeşti aşa, fiindcă îţi bate vântul prin buzunare, ripostă mintal Piccolomini. Eşti şi tu un linge-blide ca toţi romeii tăi. Te-am acceptat printre noi din milă, şi acum ne dai lecţii de umanitarism.”

Cardinalul Collona, care se afla în anticameră şi aştepta să fie primit de Papă, se apropie de Piccolomini.

– Mă faceţi curios, Eminenţă! Despre ce este vorba? Piccolomini îl informă în câteva cuvinte despre iniţiativele Suveranului Pontif. Collona se înroşi ca un curcan.

– Eh, bine vă face! L-aţi ales Papă pe obscurul fiu al unui şi mai obscur spiţer.

– Chirurg, Eminenţă, îl întrerupse Capranica. Chirurg din Sarzano.

– Chirurg, spiţer, totuna e! V-aţi gândit că are să vă fie recunoscător şi că are să vă menajeze. Acum face pe autocratul. Vrea să vă ia averile. Nu vă plâng! Prostiile se plătesc!

– Dacă te-am fi ales Papă, ai fi procedat altfel? rosti cu ironie Bessarion.

– Clerici nesocotiţi! şuieră cu venin Collona, răsucindu-se pe călcâie şi îndepărtându-se de grupul cardinalilor.

– În parte, are dreptate, zise Piccolomini.

– Cine are dreptate? întrebă de Cusa, ducându-şi la ureche mâna făcută pâlnie.

– Primarul din Sarzano! îi răspunse plictisit cardinalul Capranica.

* * *

Sultanul Mehmed se trezi din somn. Cămaşa de mătase îi era udă de sudoare; îl încinsese dogoarea focului mare din cămin. Îl durea capul şi simţea în gură o amărăciune dezagreabilă. Bătu din palme. Pajul de serviciu se ivi ţinând capul plecat şi mâinile încrucişate pe piept.

– Porunceşte, Mărite Stăpâne!

– Cât e ceasul?

– În curând va fi miezul nopţii, Mărite Doamne! Sultanul mormăi nemulţumit. Nu dormise deci decât o jumătate de oră. După cină, când se dusese să se culce, se simţise atât de obosit, încât i se închideau ochii. În cursul zilei trecuse în revistă trupele concentrate la Adrianopole, inspectase atelierele de topitorie şi turnătoria de tunuri de la arsenal, prezidase o conferinţă a comandanţilor de mari unităţi şi participase la o şedinţă a Divanului, unde poruncise vizirilor şi defterdarilor să sporească cheltuielile militare. Seara, la cină, îl toropise oboseala. Nici nu fusese în stare să urmărească dansul unor sclave circaziene, trimise în dar de Işak-Paşa, guvernatorul general al Anatoliei. Poate că şi vinul îl moleşise.

Ameţit de somn, se întinsese pe pat, închipuindu-şi că va dormi fără vise până a doua zi de dimineaţă. Dar se repetase povestea din celelalte nopţi. Aţipise o jumătate de oră, apoi îl treziseră gândurile.

Constantinopolele ajunsese să-l obsedeze, îi apărea şi în vis cu o frecvenţă exasperantă. Se făcea că îi asedia zidurile. Dar acestea, în loc să se năruie, se înălţau tot mai puternice, luând proporţiile unor munţi cu creste inaccesibile, pierdute printre nori. I se mai întâmpla să viseze un om cu trăsături nedefinite, înveşmântat într-o robă neagră, cu falduri agitate. Omul se apropia rânjind. Îi desluşea dinţii fosforescenţi, ascuţiţi şi zdraveni ca nişte colţi de lup. Deodată, necunoscutul scotea din faldurile veşmântului un pumnal cu lamă şerpuitoare, un fel de kris malaez, şi se repezea asupra lui spre a i-l împlânta în piept. În clipa aceea, el, Mehmed, se trezea invariabil din somn. Coşmarul acesta, repetat aproape