– Adu-mi hainele! ordonă pajului. Nişte haine cenuşii, de târgoveţ!

Coborî din pat şi îşi dezbrăcă halatul.

Pajul cunoştea gusturile sultanului. Trezi din somn pe colegii săi care se ocupau de garderoba imperială. Peste câteva clipe, îmbrăcămintea modestă, neutră, cerută de padişah, îi fu înfăţişată cu grăbire.

Se ivi şi şambelanul de serviciu.

– Să vină la mine principele Franco! ordonă Mehmed. Şi Zaganos-Paşa să vină. Îmbrăcaţi simplu, pentru oraş.

Şambelanul porni să execute ordinul.

– Stai! strigă sultanul. Pofteşte-l şi pe Mahmud-Paşa, şi pe Radu, feciorul lui Vodă Vlad.

În vreme ce trimitea slujitori în căutarea personajelor indicate, şambelanul cântărea semnificaţia vorbelor padişahului. Ascensiunea meteorică a lui Mahmud şi a lui Radu, fiul Dracului, îngândurase pe mulţi demnitari ai Curţii. Renegat, coborâtor din stirpea imperială bizantină a Anghelizilor, Mahmud datora capriciilor extravagante ale sultanului înaintarea-i rapidă în ierarhia militară otomană. Zaganos îl socotea un rival primejdios, mult mai primejdios decât Franco Acciaiuoli, care nu renunţase la religia creştină. Îmbrăţişând mahomedanismul, Mahmud îşi deschisese automat porţile tuturor măririlor. Radu, un copilandru frumos, dar de o inteligenţă mediocră, nu promitea complicaţii. Peste câţiva ani, dacă creditul lui pe lângă sultan se va păstra, va fi înscăunat pe tronul Ţării Româneşti. Şi cu asta se va termina influenţa lui.

Între timp, Mehmed îşi îmbrăca hainele de orăşean modest. Era nerăbdător să pornească incognito întruna din acele escapade nocturne, pe care de la o vreme le repeta tot mai des. Să se piardă neobservat printre locuitorii capitalei, să tragă cu urechea la comentariile lor, să prindă „pulsul” opiniei publice, acum, în preajma răfuielii cu Bizanţul.

Îşi punea tocmai caftanul din stofă cenuşie, grosolan ţesută, când Franco, Zaganos, Mahmud şi Radu se înfăţişară, supuşi.

Mehmed le cercetă rapid cu privirea veşmintele. Satisfăcut de simplitatea lor, rosti scurt:

– Ne vor însoţi doi ofiţeri din gardă. Selim şi Iusuf. Să mergem!

Îşi pipăi încă o dată jungherul de la brâu, îşi strânse caftanul în jurul corpului, apoi se îndreptă spre uşă. Urmat de cei şase bărbaţi, străbătu câteva culoare luminate de făclii aprinse, coborî o scară şi ieşi într-una din curţile interioare ale palatului. Străjile stăteau impasibile, prefăcându-se a nu-l recunoaşte. Toţi cei de la Curte erau la curent cu dorinţa bizară a sultanului de a umbla uneori deghizat într-un turc de rând. Dacă vreun soldat ar fi îndrăznit să-l salute, şi-ar fi semnat sentinţa de condamnare la moarte.

Printr-o uşă joasă, lăsată deschisă ca din întâmplare, ieşi în sfârşit în piaţa din faţa palatului. Luna, redusă la proporţiile unui subţiratic corn luminos, arunca un fel de pulbere argintie asupra zidurilor înalte ce înconjurau palatul, asupra fântânii de piatră cu apă foşnitoare din centrul pieţei, asupra caselor cu ferestre întunecate, asupra platanilor desfrunziţi, ce-şi întindeau ramurile răşchirate ca degetele unor mâini scheletice.

În uliţele din jurul palatului nu se vedea nici urmă de vietate. S-ar fi zis că nu numai oamenii, ci şi animalele se fereau să treacă noaptea pe lângă reşedinţa sultanului. Mehmed ştia însă că, în ciuda orei târzii, forfota nu încetase în cartierele din preajma arsenalului. O lume bizară, cu preocupări şi mai bizare, care scăpa controlului autorităţilor. Inşi care ieşeau pe străzi ca huhurezii, odată cu venirea nopţii, şi care se topeau prin ungherele întunecate de îndată ce zorile prindeau a înălbi cerul. În ciuda edictelor stăpânirii, care interziceau localurilor publice să rămână deschise după miezul nopţii, lumea aceasta îşi avea locuri tainice de întâlnire. Raziile străjilor de noapte, oricât ar fi fost de severe, nu biruiau să facă ordine în rândurile acestor păsări nocturne. Mehmed le menaja tacit, fiindcă ştia că din sânul lor îşi luau avânt răzmeriţele, atât de primejdioase pentru împărăţie.

Un vânt rece, prevestitor de iarnă, sufla pe străzile strâmte, mai şerpuitoare decât meandrele pline de toane ale unui râu.

Sultanul avea acum o ţintă precisă. Voia să vadă dacă se turnau şi noaptea - cu aceeaşi râvnă ca în timpul zilei - tunurile făgăduite de Orban. Dăduse poruncă să se muncească fără întrerupere. Echipele de turnători se schimbau din douăsprezece în douăsprezece ore.

La intrarea în arsenal, santinelele nu-l lăsară să treacă. Mehmed se bucură, fiindcă avea acum dovada că se deghizase bine. Comandantul corpului de gardă, chemat la poartă, îl recunoscu îndată şi îngenunche în ţărână, încovoindu-şi umil grumazul.

– Porunceşte, Înălţate Doamne, să tai capul soldatului care a săvârşit nelegiuirea de a nu te lăsa să intri!

Mehmed ridică împăciuitor mâna.

– Omul şi-a făcut datoria. Nu putea lăsa un străin să pătrundă fără autorizaţie în incinta arsenalului.

Apariţia sultanului în hangarele turnătoriei de tunuri nu întrerupse activitatea muncitorilor. Orban şi şefii de echipe aveau poruncă să nu irosească nici o clipă.

Orban se afla la postul său. Transpirat, murdar de funingine, cu mâinile bătătorite de muncă, supraveghea făurirea tunurilor gigantice, plănuite de el. Când îl văzu pe sultan, i se prosternă, sărutându-i vârfurile cizmelor.

– Cum merg treburile, Orbane? Ce se aude cu tunul cel mare pe care mi l-ai făgăduit? Timpul trece, şi eu nu am timp de pierdut!

– Înălţimea Ta, tunul va fi gata la termenul sorocit. Peste o lună facem probele de tragere.

– Bine. Să te vedem.

Mehmed rămase aproape o oră printre lucrători. Îl fascinau pârâiaşele incandescente de metal topit care se scurgeau prin jgheaburi, jerbele de scântei de deasupra apelor de foc.

– Asemenea fântâni arteziene aş vrea să am în grădinile mele, spuse sultanul, contemplând jocurile de scântei, care aruncau pe obrajii spectatorilor tonuri de un roşu-aprins.

Mehmed şi-ar fi prelungit vizita în atelierele de turnătorie, dar căldura sufocantă îl sili să iasă în curte. Când se văzu sub cerul liber, aspiră adânc aerul rece, curat.

– Cum pot oamenii aceştia să lucreze în asemenea condiţii? se întrebă cu glas tare Franco Acciaiuoli.

Sultanul îl privi zâmbind straniu.

– Munca e sfântă, Franco, munca e mai înălţătoare decât o rugăciune. Aşa spuneau şi egiptenii din vechime, şi asirienii. Le dau dreptate. Cu tunurile făurite în arsenalul acesta voi doborî zidurile semeţe ale Constantinopolelui. Tot cu ajutorul lor îţi vei cuceri tronul ducal. Să te pregăteşti, Franco! Mai curând decât te aştepţi, vei fi chemat