Padişahul făcu o pauză, apoi adăugă:

– Mătuşa ta, ducesa Chiara Giorgi, a făcut o prostie. S-a măritat cu iubitul ei, Bartolomeo Contarini. Iar mie nu-mi convine un veneţian pe tronul Athenei. Am şi ordonat constituirea unui corp expediţionar care te va instala în fruntea ducatului. După cum vezi, mă ţin de făgăduială.

Inima principelui se încălzi la focul ambiţiilor trezite iarăşi de cuvintele sultanului. Într-o vreme îşi pierduse speranţa că va mai dobândi sceptrul mult-râvnit. Îi reveni brusc în minte o frază rostită de Mehmed după o noapte de orgii: „Să nu te bucuri peste măsură când am să te trimit la Athena spre a-ţi pune pe cap Coroana. Va însemna că adânca şi încântătoarea noastră prietenie va începe să pălească. Interesele vor lua locul plăcerilor. Voi câştiga un aliat, Franco, dar voi pierde un prieten. Şi va fi păcat!”

Acciaiuoli plecă genunchiul şi sărută cu evlavie dreapta sultanului. O bucurie amestecată cu o teamă ciudată îi cotropiră fiinţa. Aştepta cu nerăbdare să urce treptele tronului pe care şezuse şi părintele său. În acelaşi timp îl fulgeră bănuiala grozavă că începuse să piardă afecţiunea sultanului. Cine avea să-i ia locul? Mahmud? Radu? Ştia că duşmanii roiau în jurul său. Înalţii demnitari turci stipendiaţi de Chiara Giorgi nu vor încerca să-l sape, să-l dărâme, mai înainte ca el, Franco, să intre în Athena, sprijinit de trupele otomane?

Mehmed îi şi uitase prezenţa. Ieşise din arsenal şi acum mergea înaintea însoţitorilor săi, agitat de gânduri trandafirii. Ţelurile lui se apropiau de împlinire. Foarte curând va deveni stăpânul Constantinopolelui şi, odată cu acesta, al întregului imperiu al romeilor. Imperiul Otoman va prelua emblema bizantină, „semiluna şi steaua”. El, Mehmed, va sublinia în acest chip continuitatea Imperiului Roman de Răsărit sub ocârmuirea otomană. În definitiv, înlăturarea lui Constantinos al XI-lea şi înlocuirea lui cu Mehmed al II-lea nu trebuia să aibă decât semnificaţia unei schimbări de dinastii.

Sultanului îi reveniră în memorie vorbele pline de tâlc ale unui trimis al Vaticanului: „Suveranul Pontif n-ar vedea cu ochi răi instalarea Înălţimii-tale pe tronul Bizanţului dacă ai accepta câteva picături de apă care să-ţi răcorească plăcut creştetul”. Un eufemism abil, care lăsa să se înţeleagă adevăratul sens al alambicatei fraze: botezul.

Era limpede. Dacă s-ar învoi să se creştineze, regii din Europa l-ar accepta în augusta lor familie. Complicaţii fără de sfârşit, războaie pustiitoare, duşmănii seculare ar fi stinse. Mehmed era îndeajuns de lucid spre a înţelege că renunţarea la mahomedanism şi îmbrăţişarea creştinismului nu i-ar schimba fundamental viaţa lăuntrică. Era un filozof luminat, care cunoştea adevărata valoare a religiilor. Îşi dădea seama însă că nu putea face acest pas fără a se expune unor mari primejdii. În primul rând, ar pierde sprijinul mahomedanilor fanatici, care vedeau în război calea cea mai sigură pentru implantarea Islamului în întreaga lume. În al doilea rând, ar fi silit să schimbe însăşi structura statului. Câştigarea adeziunii Vaticanului, a supuşilor creştini dinlăuntrul Imperiului Otoman ar fi precumpănite de complicaţii atât de serioase, încât soluţia aceasta, deşi seducătoare, trebuia abandonată. Dacă în decursul anilor condiţiile se vor mai schimba, va relua studiul acestei delicate probleme. Până atunci o va închide într-unul din sertarele minţii lui şi o va lăsa să se dospească. Poate că într-o zi... cine ştie...

Străbăteau o uliţă întortocheată, străjuită de case cufundate în întuneric şi în tăcere.

– Ce linişte! se minună tânărul Radu.

– Crezi? replică Mahmud. Eu mă îndoiesc.

În aceeaşi clipă uşa uneia din casele aparent adormite se deschise şi în pragul ei apăru un bărbat clătinându-se. Silueta lui dezechilibrată se profila pe fundalul unei încăperi luminate zgârcit de opaiţe, în care se înghesuiau, în jurul unor mese mici, mulţime de clienţi. Uşa se închise în urma beţivanului, care se îndepărtă fredonând un cântec cu întortocheli orientale.

– Coranul interzice drept-credincioşilor consumul băuturilor alcoolice! chicoti sultanul amuzat.

Zaganos şi Mahmud îi ţinură isonul. Şi unul, şi celălalt îşi manifestau în acest chip dezaprobarea faţă de nişte oprelişti religioase excesive şi absurde.

– Vinul a fost lăsat de zei pentru desfătarea muritorilor! grăi Mahmud cu indulgenţă. De ce să-i lipsim pe bieţii oameni de o bucurie atât de nevinovată?

– Băuturile alcoolice sorbite moderat în preajma bătăliilor stimulează bărbăţia! întări Zaganos.

– Vinul deschide porţile Paradisului! supralicita Franco Acciaiuoli.

– Pe Radu nu-l întrebăm, fiindcă este prea nevârstnic spre a se fi dedulcit cu vinul, râse sultanul. Să intrăm şi noi în localul ăsta, în care muşteriii găsesc cea mai dulce otravă!

Împinse uşa şi pătrunse în ceainăria înţesată de oameni. Mirosul greu de sudoare acră îl făcu să se strâmbe uşor. Se strecură printre mese până la o bancă liberă, lipită de perete. Se aşeză, făcând loc şi însoţitorilor săi.

– Rachiu! porunci cafegiului, care se apropie săltându-şi pântecele.

Acesta aruncă o privire speriată în jur, apoi se plecă la urechea sultanului:

– Mai încet, efendi! Vrei să mă nenoroceşti? Cine ştie dacă nu s-o fi strecurat pe-aici vreun om de-al stăpânirii! Ţii să-mi pierd pâinea? Nu cunoşti obiceiurile de pe aici? Dacă vrei rachiu, ceri ceai tare. Ştiu eu ce înseamnă asta.

– Fie, încuviinţă Mehmed, bine dispus. Adu şase ceaiuri tari. Totdeodată îţi mulţumesc pentru încredere.

– Nu-mi mulţumi! Îmi fac şi eu treburile! Dacă mi-ai fii trezit bănuieli, nu-ţi serveam ceai tare, oricât m-ai fi rugat. Dar să ştii că preţul...

– Avem cu ce plăti, spuse scurt Zaganos. Şi noi ne facem treburile. Adu mai repede ceaiurile! Dar să fie pe gustul nostru! Să simţim că ne pocnesc urechile!

– Aduc. Aduc îndată!

Oamenii de la celelalte mese începură să arunce priviri iscoditoare asupra sultanului şi a tovarăşilor lui. Pentru obişnuiţii localului, indivizi certaţi cu legea, figurile noi nu erai niciodată binevenite. Mehmed, deşi le observase reacţia, stătea senin ca şi când n-ar fi avut nimic să-şi reproşeze.

Sosiră şi pretinsele ceaiuri. Puţin zahăr ars întuneca rachiul, dându-i o înfăţişare nevinovată. Mehmed îşi goli la repezeală ceaşca şi îşi plescăi satisfăcut limba.

Cafegiul îl privi cu admiraţie.

– Să-ţi fie de bine, efendi! Ţii bine la băutură! Ţi-am dat cel mai tare rachiu din prăvălie! Am bănuit eu că am face cu un cunoscător.

– A fost straşnic! conveni cu bonomie Mehmed.

Şi însoţitorii lui îşi goliră ceştile.