În realitate, sultanul îşi pierduse buna dispoziţie. Intrase în cafenea spre a trage cu urechea la cele ce se vorbeau pe la mesele din jur, dar muşteriii, mai suspicioşi decât patronul, îl priveau cu ostilitate reţinută, păstrând o tăcere ostentativă.

– Fă plata! ordonă lui Zaganos.

În vreme ce vizirul achita băuturile, se ridică de pe bancă şi porni spre ieşire.

În aceeaşi clipă, un bărbat între două vârste, cu turban soios şi cu un brâu roşu sânge-de-bou, se desprinse dintr-un grup de indivizi cu mutre bizare şi se apropie de sultan. Îşi ţinea mâna la centură. Când ajunse în preajma lui Mehmed, dădu să ridice braţul.

„Are o armă în mână! gândi într-o frântură de secundă padişahul. Vrea să mă omoare!” Avu brusc senzaţia că se repetă pe viu atentatul din visul său profetic. Reacţiile lui erau fulgerătoare. Fără să şovăie, îşi vârî mâna sub caftan, smulse hangerul din teacă şi, cu un gest rapid, îl înfipse în pieptul bărbatului cu turban soios. Acesta bolborosi ceva neînţeles, dar sângele îl podidi pe gură, înecându-l. Vâsli braţele prin aer şi se prăbuşi horcăind pe podeaua de lemn. Mâna lui, pe care sultanul o socotise înarmată, se desfăcu spasmodic, lăsând să se vadă că era goală. Zgârie într-o ultimă zvârcolire scândurile murdare şi tocite, apoi încremeni.

Muşteriii de la mese săriră în picioare. Lamele unor cuţite răsăriră lucind de sub haine. Mânia se oglindea pe toate chipurile.

Însoţitorii sultanului se priveau uluiţi. Iusuf îşi dădu seama că păstrarea incognito-ului ar putea primejdui însăşi existenţa sultanului. Tovarăşii celui căzut păreau hotărâţi să-i răzbune moartea.

– În genunchi cu toţii! tună Iusuf. Închinaţi-vă Stăpânului vostru, Padişahul! adăugă, arătând cu un gest teatral pe Mehmed.

Glasul lui aspru, cavernos, ochii-i cu sclipiri de oţel, dar mai ales vorbele rostite îşi făcură neîntârziat efectul. Oamenii apostrofaţi se priviră plini de înspăimântare, apoi îngenuncheară cu frunţile la podea.

– Iertare, stăpâne! îl implorară. Iertare! Iertare! Mehmed şi însoţitorii lui părăsiră nestingheriţi localul. Când se văzură în stradă, sultanul se întoarse spre Iusuf, care-l privea tulburat.

– Iusuf, mi-ai salvat viaţa! vorbi cu încordare în glas. Ar trebui să-ţi mulţumesc. Dar mi-ai încălcat porunca de a nu mi se dezvălui identitatea. Pregăteşte-te să mori!

Ofiţerul i se aruncă la picioare şi îi sărută vârfurile cizmelor.

– Mă supun hotărârii tale, Luminate Stăpâne!

La un semn al sultanului, celălalt ofiţer, Selim, îşi scoase iataganul din teacă şi porunci:

– Ridică-te, Iusuf!

Acesta se execută fără ezitare.

Iataganul mânuit de Selim descrise la orizontală o mişcare semicirculară, retezând capul condamnatului, care zbură, rostogolindu-se pe caldarâm. Trupul descăpăţânat rămase o clipă în picioare, apoi se prăbuşi, zbătându-şi membrele.

Mehmed îi aruncă o ultimă privire.

– A fost un bun soldat. Mâine să fie înmormântat cu toate onorurile militare! Selim, rămâi să faci de pază lângă trupul lui până ce vom trimite oameni să-l ridice!

Radu cel Frumos se stăpânea cu greu să nu vomeze. Spectacolul oferit de căpăţâna care zăcea pe caldarâm, în mijlocul unei băltoace de sânge, făcuse să i se întoarcă stomacul pe dos.

– Să ne înapoiem la palat! ordonă Mehmed. În noaptea asta vom mai avea de lucru, Zaganos!...

Când sultanul sosi la reşedinţa-i imperială, începuse să se lumineze de ziuă. Guvernatorul general al Rumeliei, îmbrăcat în ţinută de ceremonie, îl aştepta spre a-i raporta o veste proastă.

– O galeră veneţiană, venind dinspre Marea Neagră, a trecut pe sub zidurile fortăreţei Boghaz Kessen, fără a ţine seamă de semnalele care-i ordonau să oprească, spre a i se controla încărcătura.

Sultanul îşi muşcă buzele.

– Tunurile noastre n-au tras?

– Au tras, dar nava veneţiană apucase să se îndepărteze, aşa că tirul de artilerie n-a mai avut efect.

Mehmed îl sfredeli cu privirea.

– Înseamnă că exemplul pe care l-am dat, trăgându-l în ţeapă pe căpitanul Rizzo, a fost zadarnic! Poruncile mele continuă a fi nesocotite de ghiauri! Iar ofiţerii mei nu sunt în stare a le face respectate!

Glasul lui, reţinut la început, se umflă, revărsându-se ca un val de ape dezlănţuite:

– Comandantul fortăreţei să fie tras în ţeapă! Şi comandantul artileriei de pe Boghaz Kessen să sufere aceeaşi pedeapsă! Iar ofiţerilor pe care-i vei numi în locul lor să le pui în vedere că vor împărtăşi soarta predecesorilor dacă vor mai îngădui vreunei nave străine să le treacă pe sub nas, în ciuda ordinelor mele! Acum poţi pleca!

* * *

Ningea şi era frig la Constantinopole... Pe când aici, pe platourile înalte şi aride ale Abisiniei, arşiţa atârna grea asupra firii, încingea nisipul şi pietrele, pălea vegetaţia, şi aşa dezolant de săracă, încălzea apa făcând-o leşioasă şi searbădă la băut, altera alimentele, împănând cu viermi carnea, putrezind fructele, uscând pâinea pământie şi întărind-o ca pe o cărămidă.

În vreme ce călca greoi, cu sandalele sale încinse la tălpi, pe pietrele ascuţite şi fierbinţi, cuviosul Theophilactos se gândea cu nostalgie la viforniţele din Tracia, la zăpada albă şi sticloasă, la frigul înviorător şi atât de curat, la munţii înveşmântaţi în gheaţă sclipitoare. Acolo se născuse şi acolo îşi petrecuse copilăria. Un unchi, călugăr cu vază într-o monastire din Constantinopole, îl îndemnase să îmbrace rasa monahală.

– E mai bine să te închizi între zidurile unei monastiri, să te dedici rugăciunilor şi meditaţiei decât să robeşti sub turci.

Theophilactos îi ascultase povaţa şi se lepădase de cele lumeşti, intrând în marea familie a slujitorilor lui Dumnezeu. Capriciile soartei, care înrâuresc în egală măsură şi pe laici şi pe monahi, îl mânaseră - cum mână vântul o frunză stingheră - dintr-o monastire într-alta, până ce se pomenise că este chemat a îndeplini funcţia de bibliotecar la Patriarhia din Alexandria. Nu i se oferise o sinecură. Tezaurul de cărţi în care avea să-şi depene mulţi ani din viaţă cuprindea manuscrise rarisime, în mai toate limbile moarte sau vorbite pe ţărmurile Mediteranei Occidentale, în Levant şi în nord-estul Africii. Fiindcă îi plăcuse învăţătura, Theophilactos ajunsese nu numai un erudit teolog, ci şi un lingvist care stăpânea latina, greaca veche şi cea modernă, italiana, spaniola, araba, amharica, persana şi câteva dialecte din India. Într-o vreme se spusese că va urca cele mai înalte trepte ale ierarhiei bisericeşti. Se