găsiseră însă ecleziaşti invidioşi şi mediocri, care i se puseseră de-a curmezişul. Scârbit de intrigile lor, Theophilactos - pe atunci călugăr în monastirea Lavra de pe Muntele Athos - îşi scuturase papucii şi se exilase în Egipt. Patriarhul Alexandriei, care-i cunoştea reputaţia, îi oferise un liman în marea bibliotecă adunată de el şi de predecesorii săi cu neobosite strădanii şi cu preţul unor mari sacrificii băneşti.

Dar şi aici îl urmărise neghiobia oamenilor. Preacuviosul Arthemios, primul bibliotecar, un monah pe cât de venerabil la înfăţişare, pe atât de meschin şi de limitat la minte, începuse să-l urască de îndată ce îşi dăduse seama că în subordinea lui intrase un călugăr învăţat, care îl putea oricând înlocui. Îi făcea mizerii fără număr, căci în asemenea treburi era neîntrecut. Când patriarhul ceruse ajutoarelor lui să-i propună un monah întreprinzător pe care să-l trimită într-o misiune de încredere în Abisinia, preacuviosul Arthemios îl recomandase cu ostentativă căldură pe Theophilactos, bun cunoscător al limbii amharice. Dacă manevra reuşea, scăpa de un concurent supărător, care - cine ştie - va pieri poate pe coclaurile îndepărtate şi inospitaliere ale Africii Răsăritene. Patriarhul ţinuse seama de recomandările primului bibliotecar şi îi poruncise lui Theophilactos să ia toiagul de pelerin şi să pornească la drum.

Când i se spusese ce avea de făcut, doctul bibliotecar se cutremurase. Patriarhul, încunoştinţat de eforturile Papei Niccolo de a aduna bani pentru salvarea Constantinopolelui ameninţat de turci, se gândise că ar fi ruşinos ca el, şeful bisericii ortodoxe copte, să nu întreprindă nimic pentru fraţii lui ortodocşi din Bizanţ. Or, Abisinia, ţară bogată aflată sub păstorirea sa, ar putea furniza împăratului Constantinos, dacă nu soldaţi, cel puţin aur, cu care împăratul romeilor să tocmească mercenari.

Pe Theophilactos îl cuprindeau fiorii numai la gândul că împăratul Abisiniei i-ar încredinţa aurul cerut de patriarh. Cu ce-l va transporta până la Alexandria? Pe ce oameni se va putea bizui?

Înainte de plecare, patriarhul îi dăduse instrucţiuni vagi. În temeiul unor străvechi legi nescrise, acesta era învestit cu puterea de a numi pe şeful bisericii ortodoxe abisiniene, faimosul abuna, al cărui titlu echivala cu acel de episcop primat. În practică, însă, numai la atât se limita legătura de dependenţă a lui abuna faţă de Patriarhia din Alexandria. Inexistenţa unor căi de comunicaţie permanente şi imposibilitatea de a întreţine o corespondenţă regulată cu lumea ortodoxă din afară făceau ca biserica abisiniană să se ocârmuiască după legi proprii, socotite adeseori eretice de către teologii dogmatici din Alexandria.

I se mai spusese lui Theophilactos că sarcina lui era îngreunată şi de faptul că regele regilor Etiopiei, al cărui titlu oficial era Negusa Nagast, nu avea o reşedinţă statornică. Curtea se deplasa de la un capăt la altul al ţării, spre a îngădui suveranului să ţină sub un necurmat control personal pe regii subalterni, amatori să se scuture cu orice prilej de autoritatea supremă a Negusului Nagast şi să-şi proclame independenţa. Cuviosul Theophilactos trebuia în primul rând să dea de urma regelui regilor, spre a-i supune mesajul patriarhului din Alexandria.

Graţie unui document de liberă trecere, semnat de sultanul Malik Zahir al Egiptului, monahul izbutise să se îmbarce pe o corabie arabă cu care străbătuse Marea Roşie, ieşind apoi în Oceanul Indian, astfel încât, după o călătorie exasperant de înceată şi în condiţiuni primitive, ajunsese pe coasta Abisiniei, debarcase la Arkiko, aproape de Massaua, şi, după ce îşi angajase patru localnici care să-l călăuzească şi să-i care boarfele, se adâncise în interiorul ţării.

Theophilactos nu avea înclinări de explorator. Ar fi preferat să stea adâncit în lectura unui volum cu conţinut savant, în vreuna din încăperile răcoroase ale bibliotecii alexandrine, decât să umble pe nişte coclauri nu numai necunoscute, dar şi ostile. Îl înfricoşau reptilele atât de scârboase şi le căuta tot timpul cu privirile, deşi însoţitorii lui îl asigurau că în timpul zilei scorpionii şi şerpii stau ascunşi prin nisip ori pe sub pietre, spre a se feri de arşiţă. Viermii care colcăiau prin bălţile stătute, din care era nevoit să bea ca să-şi astâmpere setea, îi stârneau o necontenită senzaţie de vomă. Ziua, când îl strivea dogoarea soarelui, era ispitit să-şi dezbrace veşmântul monahal şi să umble gol ca Adam în Paradis. Noaptea, în schimb, se lăsa frigul şi trebuia să-şi învelească trupul cu două sau trei pături, sub care dârdâia de îi clănţăneau fălcile, ca şi când l-ar fi cuprins o criză de malarie. Cel mai vârstnic dintre însoţitori îi prepara nişte ceaiuri din ierburi, ce-i mai linişteau frigurile.

Pe Theophilactos îl impresionase mulţimea bisericilor cu ornamentele lor sculptate şi cu bizarele lor basoreliefuri înfăţişând regi şi fiinţe fabuloase, nelipsite până şi din cele mai sărăcăcioase şi primitive sate, cu colibe circulare, din chirpici, având o singură încăpere, în care se înghesuiau, pe lângă întreaga familie, şi animalele domestice.

Îl uimise şi numărul mare de monastiri construite pe înălţimi, ca nişte cetăţui. Călugării şi preoţii se bucurau de o viaţă mult mai îmbelşugată decât a mirenilor. Dar practicile lor religioase îl scandalizaseră pe Theophilactos. Bun cunoscător al amharicii, limba vorbită, cât şi a gheezului, limba liturgică, putea să-şi dea seama de supravieţuirea unor cutume păgâne, cum ar fi, de pildă, dansurile religioase, în ropote de tobe, menite să anime liturghia. Constatase în acelaşi timp pătrunderea unor puternice influenţe iudaice: obligativitatea circumciziunii, respectarea sabatului, deosebirea dintre carnea pură şi cea impură, precum şi practici sângeroase, cum ar fi sacrificarea de animale la sfinţirea unei biserici. Îl irita şi chipul în care abisinienii sărbătoreau naşterea Domnului şi înălţarea la cer de douăsprezece ori pe an. Dar cel mai tare îl scandaliza poligamia, admisă cu seninătate de biserica abisiniană.

Theophilactos primise de câteva ori găzduire între zidurile mohorâte ale unor fortăreţe. Într-una dintre acestea văzuse odată un tânăr, care, la apariţia lui, se ascunsese înspăimântat. Intrigat, ceruse explicaţii unui însoţitor al său. Acesta rotise cu frică ochii, apoi îi şoptise:

– Să nu afle paznicii fortăreţei că l-ai văzut pe tânăr! Altfel îl sugrumă şi pe el, şi pe tine, cuvioase.

Theophilactos crezuse că n-a înţeles bine.

– Să ne sugrume? De ce?

– Tânărul pe care l-ai văzut este un nepot al regelui