regilor. Rudele de sex bărbătesc ale suveranului sunt sechestrate în cetăţui, departe de lume. Străinii care încearcă să ia legătura cu aceşti prizonieri de neam mare suferă pedeapsa cu moartea. Înainte vreme, fraţii Negusului erau ucişi de îndată ce acesta se urca pe tron. Acum obiceiurile s-au mai îmblânzit.

Tot de la însoţitorii săi, cu care stătea de vorbă seara, înainte de a se culca, aflase şi alte ciudăţenii despre monarhii abisinieni. Amda Seyon, de pildă, tatăl actualului suveran, îşi inaugurase domnia seducând pe una din concubinele părintelui său şi culcându-se cu cele două surori ale lui. Un călugăr, pe nume Honorius, aruncase asupra sa anatema. Drept represalii, Negusul ordonase biciuirea monahului în plină stradă. Peste câteva zile, oraşul luase foc. Călugării răspândiseră zvonul că şiroaiele de sânge de pe spinarea lui Honorius se preschimbaseră în flăcări, incendiind oraşul. Amda Seyon îi acuzase atunci pe monahi că fuseseră autorii sinistrului. Îi biciuise pe toţi, apoi îi exilase în cele mai îndepărtate şi sălbatice colţuri ale ţării. Dar odată cu maturizarea sa, Amda Seyon devenise un suveran cumpătat, un înţelept şi un mare războinic.

„Grozav se mai repetă istoria!” cugetase atunci Theophilactos, care cunoştea povestea suveranului turcilor, Mehmed al II-lea, ucigaşul fraţilor săi.

Cuviosul bibliotecar, veşnic atent la obiceiurile bizare ale localnicilor, observase că hamalii lui îşi atârnau pe frunte şi la încheieturile mâinilor nişte iconiţe ori de câte ori se pregăteau să intre în vreo localitate mai însemnată. Odată, pe când străbăteau un târg, văzu în piaţa centrală un eşafod pe care se afla un butuc înroşit de sânge. Proprietarul hanului unde îşi găsi găzduire îi astâmpără curiozitatea explicându-i că în ajun fuseseră executaţi prin decapitare, din porunca marelui stăpân al timpului, trei bărbaţi prinşi în oraş fără iconiţele pe care erau obligaţi să le poarte asupra lor. Îi arătă apoi iconiţele pe care el însuşi le avea prinse pe frunte şi la mâini. Erau trei la număr. Theophilactos le descifră inscripţiile amharice. Pe prima scria: „Aparţin trup şi suflet Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh”. A doua avea un text uluitor: „Reneg pe Diavolul sălăşluit în trupul Domnului nostru Isus Hristos”. În sfârşit, pe a treia scria: „Reneg pe Dacek, blestematul. Sunt sluga prea-supusă a Fecioarei Maria, muma Creatorului acestei lumi”.

Theophilactos îşi îngropă întristat fruntea în palme.

„Oh, Doamne, şi aici a pătruns intoleranţa! De ce îngădui asemenea nelegiuiri săvârşite în numele tău?”

Câteva zile după această întâmplare, nişte ţărani întâlniţi pe drum îi spuseră că „oraşul mişcător” al Negusului s-a oprit pentru puţin timp în valea de după culmea muntelui din faţă.

– După ce ajungeţi pe coama aceea zimţată de stânci, mai aveţi cale de două ceasuri şi ajungeţi la Curtea Negusului.

Oboseala lui Theophilactos se topi pe dată. Apropierea „oraşului mişcător” îi trezi energia. O luă la picior, urmat de oamenii lui, care-şi puseră la vedere iconiţele.

S-ar fi zis că reşedinţa mobilă a regelui regilor era înzestrată cu proprietăţi magnetice. Din toate punctele zării convergeau spre „oraşul mişcător”, aflat într-un temporar repaos, caravane de toate mărimile, unele modeste, altele pline de strălucire, în funcţie de importanţa personajelor ce se îndreptau spre Curtea Negusului. Theophilactos şi cei patru hamali ai săi se pierdură curând în şuvoaiele de oameni care urcau povârnişul stâncos al muntelui. Când ajunse pe culme şi îşi aruncă privirile asupra văii largi, mărginită de povârnişuri înspicate cu smocuri de copaci firavi, i se tăie respiraţia. „Oraşul mişcător”, conglomerat de corturi de cele mai felurite dimensiuni, dar orânduite după o strictă geometrie, se desfăşura pe o mare întindere. Printre construcţiile de pânză variat colorate, se scurgeau încoace şi încolo tot felul de oameni înveşmântaţi în alb şi cu nişte pelerine scurte, brune, aruncate pe umeri. Din colcăiala aceea de lume se ridica un zumzet surd, ca dintr-un imens roi. Spirale de fum se înşurubau la verticală în văzduhul incandescent, paralel cu prăjinile înalte ale unei puzderii de drapele, ce deosebeau corturile regale de cele rezervate demnitarilor, bisericilor ambulante, clerului, gărzilor regale ori căpeteniilor militare. Corturi mai mici adăposteau gloata de slujitori, de meseriaşi şi de călugări ce însoţeau pretutindeni caravana Negusului.

Văzute de departe, pavilioanele rezervate suveranului, numeroaselor lui soţii şi turmei de copii sclipeau orbitor, căci pânza lor era împletită cu fire de aur, ce împrumutau lumină din văpaia soarelui. Toate erau înconjurate de un gard confecţionat din stofă foarte groasă. În acest vast ţarc fusese amenajat, pe lângă un spaţiu de joacă pentru progenitura regală, un teren afectat audienţelor sub cerul liber, precum şi o grădină de asemenea ambulantă, folosită în exclusivitate de soţiile şi concubinele suveranului.

Pentru ca prezenţa dumnezeirii să se facă permanent simţită, ţarcul regal era flancat de două corturi uriaşe, ce ţineau loc de biserici; în corturi anexe se păstrau veşmintele preoţeşti şi obiectele de cult. Corturile armatei de paji ce-l slujeau pe suveran, precum şi cele ale bucătarilor aveau de asemenea bisericile lor.

Menajeria regală şi în special cei patru lei înlănţuiţi care-l însoţeau pe Negus în toate deplasările ocupau un grup de pavilioane nu prea depărtate de corturile rezervate tribunalului, judecătorilor, închisorii şi nelipsitei biserici aferente, în care condamnaţii la moarte îşi primeau ultima împărtăşanie.

Marele stăpân al timpului, inchizitorul-şef al ţării, îşi avea cortul lui izolat cu stricteţe, căci atât lui, cât şi călugărilor din subordinea sa le era interzis contactul cu femeile, spre a-şi păstra neîntinată puritatea. Nici cu laicii nu aveau voie să stea la aceeaşi masă. Când le venea sorocul să se tundă, trebuiau să obţină aprobarea expresă a Negusului, pentru ca nu cumva părul lor să fie folosit spre a li se face farmece, susceptibile a le modera zelul.

Abuna, episcopul primat al Abisiniei, sau, cum i se mai spunea, marele catholicos, era stăpân peste alt grup de corturi foarte numeroase, dar neîncăpătoare pentru mulţimea de clerici ce-l slujeau zi şi noapte. Miniştrii şi ceilalţi demnitari ai Curţii îşi aveau cartierul lor aparte, păzit cu străşnicie, pentru ca solicitanţii să nu ajungă la ei decât pe căi strict oficiale. În felul acesta se împiedica şi coruperea funcţionarilor înalţi. Medicii şi scribii Curţii se învecinau cu corturile paznicilor de animale.

Uriaşa tabără era împrejmuită de bariere înalte,