confecţionate dintr-o stofă flocoasă şi foarte ţeapănă. La numeroasele intrări făceau de pază militari plini de importanţă. În afara barierei se îmbulzeau dezordonat corturile solicitanţilor de tot felul, ale neguţătorilor veniţi din diverse regiuni ale ţării sau de peste hotare, pentru a oferi spre vânzare mărfurile lor Negusului şi simandicoaselor personaje de la Curte. Tot acolo se înşiruiau şi corturile trimişilor diplomatici, acreditaţi să trateze cu miniştrii Negusului.

Theophilactos trebui să aştepte mai bine de o săptămână până ce scrisorile lui de acreditare fură cercetate şi acceptate de către ministrul „Mâinii stângi” al Negusului, demnitar însărcinat cu treburile civile ale statului. Ministrul „Mâinii drepte” avea în resortul său armata şi apărarea hotarelor ţării. Călugărul nu avu însă timp să se plictisească, căci spectacolul era demn de interes. În tabără intrau şi ieşeau tot felul de personaje importante, însoţite de numeroşi slujitori, regi ai unor ţinuturi subordonate Negusului, guvernatori, căpetenii militare, la care se adăugau procesiuni religioase care şerpuiau asemenea unor imense miriapode cernite, curieri grăbiţi şi plini de colb, îmblânzitori de animale care aduceau cele mai felurite sălbăticiuni târâtoare, urlătoare sau agăţătoare, menite a împrospăta menajeria Negusului.

Într-o dimineaţă, curiozitatea lui Theophilactos fu trezită de apariţia în afara taberei a unui ins mai degrabă tânăr, cu figura impunătoare, cu capul descoperit şi cu torsul gol până la brâu, care stătea nemişcat în pripătul de soare, fără ca nimeni să-l întrebe ce vrea sau ce caută. Un slujitor în haine albe îi aducea din când în când apă de băut, dar nimic de mâncare. După trei zile de imobilitate totală, care, socoti Theophilactos, dovedise nu numai răbdarea de fier a personajului, dar şi rezistenţa-i fizică, se înfăţişă la poarta barierei unui ofiţer, din garda regală.

– Ce pofteşti? întrebă cu aroganţă militarul.

– Îl caut pe Regele Regilor, pe Stăpânul Stăpânilor! răspunse necunoscutul.

– Cine eşti tu? întrebă iarăşi ofiţerul.

– Sunt cel mai umil slujitor al Regelui Regilor. Sunt cel care-i înşeuează catârul. Fac din trupul meu scară, pentru ca stăpânul meu să încalece. Cu mâinile mele îi spăl augustele picioare, iar din părul meu fac ştergar cu care să i le usuc. Aduc Stăpânului meu tot ceea ce mi-a poruncit!

– Atunci treci, Rege al Godjamului!

Dintr-o tabără instalată în afara barierelor „oraşului mişcător” izbucniră urale. Supuşii regelui din Godjam, veniţi odată cu acesta, îşi manifestau bucuria fiindcă suveranul lor era primit de regele regilor.

Tânărul regele al Godjamului, fără să dea semne de oboseală după îndelungata-i veghe, îşi îmbrăcă veşmintele de ceremonie, apoi pătrunse în incinta „oraşului mişcător” urmat de un impozant cortegiu.

Theophilactos află cu uimire că acesta era ceremonialul primirii de către Negus a regilor şi guvernatorilor convocaţi în prezenţa sa.

Armata de slujitori ai tânărului rege al Godjamului defila acum, purtând „tributul” pe care acesta îl adusese stăpânului său. Trecură astfel trei mii de cai ţinuţi de căpăstru de tot atâţia paji, urmaţi de trei mii de catâri, cu slujitorii respectivi. După aceea apărură trei mii de tineri ţinând pe braţe câte un balot de bumbac ce avea să fie folosit pentru corturi. Alţi trei mii de oameni - cifră simbolică - cărau baloturi de stofe fine şi mătăsuri. Cortegiul se încheie cu treizeci de oameni ce etalau pe tăvi de argint pietre scumpe şi pulbere de aur.

În altă zi, Theophilactos fu martorul unei scene care-i făcu greaţă. Se plimba pe malul unui râu cu ape sărace, din apropierea „oraşului mişcător”, când într-un loc, unde albia se lărgea într-un fel de lighean uriaş, văzu făcând baie un mare număr de bărbaţi şi femei cu desăvârşire goi. Scandalizat de lipsa lor de pudoare, ceru explicaţii unui spectator, care nu părea deloc uimit de indecenţa oamenilor din apă. Acesta îi arătă o ceată de clerici care stăteau pe celălalt mal şi binecuvântau cu gesturi largi turma de mireni despuiaţi.

– Ăştia din apă au fost creştini, dar au trecut unii la credinţa mozaică, alţii la cea mahomedană. Acum se întorc la creştinism şi sunt botezaţi din nou. Dumnezeu şi Sfânta Fecioară iubesc pe fiicele şi pe fiii rătăciţi care revin pe drumul cel bun.

În aceeaşi după-amiază cucernicul trimis al patriarhului din Alexandria fu încunoştinţat că în dimineaţa următoare va fi primit de Majestatea-sa Negusul Zara Yakob. Foarte emoţionat, Theophilactos îşi scutură energic rasa călugărească, se spălă, îşi pieptănă părul, barba şi îşi curăţă unghiile, ca să se înfăţişeze cât mai cuviincios suveranului Abisiniei. Pentru prima oară în viaţă avea să vorbească unui rege, şi aceasta îi crea mii de probleme: cum trebuia să se poarte, ce cuvinte să folosească şi mai ales cum să-şi orânduiască argumentele spre a fi cât mai convingător.

Negusul Zara Yakob îl primi în cortul său aproape de amiază, cinstire acordată numai personajelor foarte însemnate. Ambasadorul patriarhului Alexandriei nu putea fi decât o personalitate cu renume şi cu o autoritate corespunzătoare. Când modestul bibliotecar patriarhicesc şi autocratul rege al regilor se văzură faţă în faţă, încercară reciproc un simţământ de ascunsă dezamăgire. Theophilactos nu era impunător şi plin de sine ca acei principi ai Bisericii cu care suveranul intra în mod firesc în contact. Treptat, însă, înţelepciunea şi lipsa lui de îngâmfare îl câştigară pe Negus. Pe de altă parte, nici Regele regilor nu corespundea imaginii pe care cuviosul şi-o făcuse despre fabulosul personaj care lăsa regii să se umilească la poarta sa mai înainte de a-i primi în audienţă. Zara Yakob era pipernicit, negricios, ciupit de vărsat, avea părul şi barba argintii, ochii mici, iscoditori, şi mâini subţiri, neastâmpărate, ce frământau necurmat nişte metanii de chihlimbar. Expresia chipului său vădea inteligenţă şi hotărâre. Îi lipsea însă acea măreţie imperială care crea basileului Constantinos un fel de aură inefabilă.

De faţă se aflau cei doi miniştri - de „Mâna dreaptă” şi de „Mâna stângă” -, venerabilul abuna şi marele inchizitor.

– Ce veşti ne aduci din Alexandria? îl întrebă Negusul. Ochii lui scăpărau de curiozitate.

Theophilactos se strădui în răspunsurile sale să menţină trează setea de noutăţi a suveranului. Îi vorbi pe scurt despre starea sănătăţii patriarhului, despre marele şi neostoitul lui interes pentru propăşirea Bisericii abisiniene, despre respectul şi admiraţia lui pentru faptele de arme ale regelui regilor.