Negusul fu plăcut impresionat de această parte a discursului. Apoi Theophilactos alunecă pe nesimţite asupra subiectului misiunii sale. Lărgind sfera veştilor, făcu un tur de orizont asupra evenimentelor politice şi militare din Europa şi din Levant, stăruind - cum era şi firesc - asupra crizei bizantine.

Negusul încercă o mare mâhnire când auzi cât de grele erau dificultăţile întâmpinate de împăratul Constantinos. Lipsa de cooperare a suveranilor creştini îl indignă sincer. La un moment dat ochii i se împăienjeniră de lacrimi. Theophilactos îi zugrăvise un tablou atât de zguduitor al nenorocirilor Bizanţului, încât Negusul se ridică de pe tron şi începu să se plimbe agitat peste scoarţele multicolore aşternute direct pe pământ.

– Sunt adânc îndurerat, cuvioase, de soarta fratelui meu Constantinos! Îi înţeleg zbuciumul, fiindcă şi eu sunt înconjurat de un brâu de state musulmane, care-mi jinduiesc ţara. Aproape că nu există an în care să nu fiu obligat a apăra cu armele neatârnarea şi integritatea Abisiniei. Aş fi bucuros să pot face ceva pentru sărmanul basileu. I-aş trimite în ajutor trupe... Dar depărtarea este atât de mare şi mijloacele de circulaţie atât de reduse, încât nu văd cum i-aş putea fi de folos!

Theophilactos se grăbi să-i explice că în Europa se găsesc destui soldaţi dornici să-şi închirieze serviciile celui care plăteşte mai bine. Dar pentru asta trebuie bani.

– Bani? exclamă Negusul. Noi n-avem bani. Dacă vrem să cumpărăm ceva, dăm o marfă în schimb.

– Ştiu. Trocul! răspunse călugărul. În Europa există o monetă de schimb cu care poţi cumpăra orice.

Negusul îl privi descumpănit, apoi chipul i se lumină.

– Am înţeles ce-ţi trebuie. Sare!

– Sare?

– Da. Sarea cu care se sărează mâncărurile. Cu sare poţi cumpăra nu numai armate, ci şi hălci dintr-o ţară. Sarea are mare preţ, aşa că am să-ţi încredinţez o cantitate însemnată pentru fratele meu, împăratul Constantinos.

Candoarea Negusului îl dezarmă pe Theophilactos. Zâmbi cu indulgenţă.

– Mulţumesc cu recunoştinţă Măriei-tale pentru frumoasele-i gânduri. Dar în Europa sarea este un articol foarte ieftin.

– Ciudat! exclamă suveranul abisinian. Dacă eu aş avea sare, multă sare, aş cumpăra jumătate din Africa. Atunci ce să-i ofer fratelui meu?

Călugărul ridică larg braţele.

– Aur, Sire! În Europa numai aurul are trecere. Negusul aruncă o privire întrebătoare sfetnicilor săi.

– Aţi auzit ce spune trimisul înalt Preasfinţiei-sale Patriarhul?

Îşi întoarse iarăşi faţa spre Theophilactos:

– După câte am înţeles, vouă vă trebuie nisip de aur. Am să-ţi dau nisip de aur, cuvioase.

Călugărul simţi că se înviorează.

– Majestatea-sa împăratul Constantinos are să-ţi rămână recunoscător, Sire.

– Bine, bine! Îţi fac rost de nisip de aur. Dar îmi trebuie câteva zile ca să-l aduc aici. Noi îl ţinem în beciurile fortăreţelor şi îl folosim doar la podoabe. Luceşte frumos! Am să-ţi dau cincizeci de săculeţi. Ajunge?

– Cam cât atârnă un săculeţ? întrebă Theophilactos practic.

– Destul de greu. Cam cât poate duce în braţe un om zdravăn.

Emoţia spori transpiraţia călugărului, care avu senzaţia că se transformă brusc în stropitoare. Atât de năvalnică îi fu bucuria, încât inima începu să-i bată tare. Deodată o mare teamă îi sugrumă euforia.

– Cum am să-l transport până în Bizanţ?

– Închiriază o corabie arabă! Nu prea suntem noi prieteni cu arabii, dar la nevoie...

– Dacă arabii află că transport cincizeci de săculeţi de aur, mă ucid şi pe mine şi pe însoţitorii mei, ne aruncă în mare leşurile şi îşi însuşesc aurul.

– Există şi altă cale, interveni ministrul „Mâinii drepte”. Transportarea săculeţelor pe uscat. Dacă vei călători spre miazănoapte, prin ţara nubienilor, nu vei întâmpina neplăceri. Nubienii nu preţuiesc aurul. Pentru sare sunt gata să te ucidă, dar nu fac aşa ceva pentru aur.

– Drumul prin ţara nubienilor este foarte greu, opina abuna. Când am venit din Alexandria, numai eu ştiu cât am pătimit. Munţi, deşerturi, ape viforoase, mlaştini, animale sălbatice, populaţii duşmănoase... A fost o minune că nu mi-am lăsat oasele prin sălbăticimile acelea.

Theophilactos chibzui câteva clipe.

– Cred totuşi că va trebui să aleg drumul pe uscat. Ministrul „Mâinii stângi” clătină din cap cu neîncredere.

– Pe mare transportul e mai uşor şi mai iute. Zâmbi viclean şi adăugă: Pe arabi îi poţi înşela. Peste nisipul de aur pui un strat de sare.

Lui Theophilactos nu-i plăcu ideea.

– Arabii nu mă vor crede când le voi spune că duc sare în Europa. Ştiu cu toţii cât valorează sarea acolo. Tot pe uscat e mai bine.

– Şi în Egipt sunt arabi, interveni ministrul „Mâinii stângi”, îmbufnat fiindcă proiectul lui nu fusese îmbrăţişat.

– Pe teritoriul Egiptului pot circula în relativă siguranţă. Am asupra mea un document de liberă trecere semnat de însuşi Sultanul Malik Zahir.

Discuţiile în jurul stabilirii celei mai scurte şi mai bune rute se prelungiră. Negusul făgădui călugărului un detaşament militar pentru paza transportului.

– Vei mai rămâne câtva timp oaspetele meu, cuvioase. Până la sosirea aurului, omoară-ţi timpul discutând chestiuni de teologie cu preaînţeleptul nostru Abuna şi cu Marele Stăpân al Timpului. Poţi vizita şi monastirile din împrejurimi. Vei găsi lucruri demne de văzut. Mai ales picturi pe zid. Câteva dintre acestea, aş spune cele mai frumoase, sunt opera unui foarte tânăr pictor italian, Niccolo Brancaleone. Ai să-l cunoşti. E un om extraordinar!

În zilele următoare Theophilactos asistă la câteva ceremonii religioase, printre care hirotonisirea unor preoţi. Pe un câmp din preajma „oraşului mişcător” erau adunaţi vreo trei mii de candidaţi dornici a-şi dedica viaţa Bisericii. Abuna, călare pe un catâr, umbla printre postulanţi împărţind cu dărnicie binecuvântări. Apoi un vicar al său ceru candidaţilor cu mai multe soţii să se retragă din competiţie, fiindcă preoţilor nu le era îngăduit să practice poligamia. Cei rămaşi fură puşi să citească două sau trei paragrafe din Biblie. Analfabeţii se văzură imediat înlăturaţi.

Celor admişi a fi hirotonisiţi li se aplică pe braţ o ştampilă cu o cerneală atât de persistentă, încât inscripţia părea tatuată. Theophilactos observă că printre proaspeţii clerici se aflau mulţi infirmi şi un şi mai important număr de copii.

– Ştiutorii de carte sunt atât de puţini, încât trecem cu vederea unele defecte fizice, îi explică un diacon din suita abunei.

– Dar copiii? Nici nu le-a mijit mustaţa!

– Primim şi copii fiindcă Abuna este foarte bătrân. S-ar putea să moară,