deşi noi îi dorim cu toţii o viaţă lungă. Până să sosească un nou Abuna din Alexandria, se scurg uneori câte zece sau cincisprezece ani. Cum numai el poate hirotonisi preoţi, vă închipuiţi ce s-ar întâmpla dacă n-am avea un număr mare de preoţi tineri, care să-i înlocuiască pe cei doborâţi de bătrâneţe.

În altă zi vizită tribunalul. Îl izbi modul expeditiv al conducerii dezbaterilor. Judecata nu se făcea după legi scrise, ci potrivit conştiinţei magistraţilor şi a unor cutume păstrate pe cale orală. Justiţiabilii nemulţumiţi de hotărârile judecătorilor puteau cere ca aceştia să fie anchetaţi de Negus. Negusul cântărea cu grijă plângerile, şi dacă le găsea întemeiate, ordona biciuirea magistraţilor căzuţi în greşeală. Sentinţa era executată în public, sub huiduielile spectatorilor. Apoi judecătorii îşi reluau locul în tribunal, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Pedepsele cu moartea, ori cu tăierea mâinilor sau a picioarelor erau frecvente. Justiţia, extrem de severă, nu ţinea seamă de rangul împricinaţilor. Theophilactos îşi spuse că o asemenea obiectivitate în aplicarea legilor ar fi de dorit şi în Europa, unde, din nefericire, fărădelegile celor mari şi puternici sunt de cele mai multe ori cocoloşite.

Pe când cerceta picturile murale ale unei biserici, blândul bibliotecar patriarhicesc îl cunoscu şi pe Niccolo Brancaleone. Italianul atât de preţuit de Negus nu era lipsit de talent. Zugrăvea sfinţi hieratici în cel mai pur stil bizantin.

Brancaleone îi explică volubil că era de baştină din Sicilia, şi că la Palermo se familiarizase cu factura picturală bizantină, foarte apreciată în Abisinia. Graţie sprijinului consecvent al regelui regilor, existenţa lui era asigurată din punct de vedere material. Clericii şi Marele Stăpân al Timpului i se arătau ostili, fiindcă, afirmau ei, picturile lui încălcau canoanele bisericii copte abisiniene.

– Am executat în frescă o icoană a Sfintei Fecioare ţinând pe Sfântul Prunc pe braţul stâng, aşa cum se obişnuieşte în Occident. Am fost atacat cu violenţă. Mi s-a reproşat că braţul stâng este impur şi că am săvârşit un sacrilegiu. Dacă Negusul nu mi-ar fi luat apărarea, clericii m-ar fi lapidat. Vocea pictorului se frânse sub imperiul unei adânci emoţii:

– Deşi aici, în Abisinia, nu duc lipsă de nimic, mă roade dorul pentru pământul Italiei. Nu-ţi închipui cu câtă bucurie te-aş însoţi în drumul dumitale spre Europa!

– De ce n-o faci? M-ar bucura să-mi fii tovarăş de călătorie.

Un lung suspin umflă pieptul lui Brancaleone.

– Din nefericire, nu-mi este îngăduit să părăsesc ţara asta.

– Serios? Pare de necrezut.

– Mi s-a pus în vedere că înlăuntrul Abisiniei mă pot mişca în toată libertatea, dar că orice încercare de a-i trece hotarele va fi pedepsită cu moartea.

– Cum se poate una ca asta? exclamă perplex şi indignat călugărul.

– Uite că se poate! Se spune că sunt indispensabil. Pentru mine, însă, Abisinia a devenit o imensă închisoare. Mi s-a propus să mă însor cu o localnică, dar perspectiva nu mă încântă deloc.

– Şi te-ai resemnat să rămâi aici?

– Pot să fac altceva? Toţi slujitorii mei sunt în realitate nişte spioni care-mi urmăresc fiecare mişcare. În condiţiile astea... Dumneata îmi spuneai că eşti bibliotecar. Dacă s-ar afla acest lucru, n-ai mai putea părăsi Abisinia. Volumele care au ajuns până aici, documentele emise de Negus, de autorităţi sunt ţinute într-o dezordine jalnică. Un om ca dumneata ar fi de neînlocuit.

Pe Theophilactos îl trecură sudorile. Văzuse volumele acelea puţine şi slinoase, mâncate pe jumătate de cari sau de şobolani, precum şi documentele, mai toate ilizibile din cauza greşelilor ortografice grosolane. În mijlocul lor s-ar fi plictisit de moarte.

– Sper că n-ai să le spui...

– Nici o teamă! De ce să te nenorocesc şi pe dumneata? Dacă ai fi silit să rămâi aici datorită mie, mi-ai deveni duşman. Nu am destui, ca să le mai şi sporesc numărul?

Theophilactos răsuflă uşurat.

– Îţi mulţumesc, Messer Brancaleone.

În zilele următoare nu-l mai văzu pe pictor. Află însă că regele regilor îl trimisese la Axum spre a executa o frescă în biserica folosită prin tradiţie la încoronarea suveranilor Abisiniei. Acesta să fi fost motivul? Sau Zara Yakob se temuse să-l lase pe pictorul său preferat în tovărăşia unui străin? „Bietul meu Brancaleone! cugetă călugărul bibliotecar. Ce deosebire este între tine şi leii înlănţuiţi ai Negusului?”

Sosi, în fine, mult-aşteptata, dar tot atât de temuta zi a plecării. Caravana, alcătuită din două sute de oameni, dintre care o sută de hamali care aveau să transporte cu schimbul cei cincizeci de săculeţi cu aur, se constituise. Proviziile, ca şi armele, erau îndestulătoare. Înainte de a-l lăsa să pornească la drum, Negusul încredinţă lui Theophilactos un dar pentru patriarhul Alexandriei: câteva pietre preţioase de o mare frumuseţe şi cinci baloturi de stofe ţesute cu fir de aur, pentru confecţionarea odăjdiilor.

– Dacă n-ar fi fost atât de necesară înapoierea dumitale la Alexandria, te-aş fi reţinut în mijlocul nostru. Te-ai fi bucurat de toate privilegiile. Ai fi obţinut înalte demnităţi ecleziastice. Eh, păcat! Va trebui să mă lipsesc de prezenţa dumitale, cuvioase.

Theophilactos simţi că i se usucă gâtlejul. Discuţia cu Negusul îi dezvălui pericolul care-l pândise. Mulţumi lui Dumnezeu fiindcă îl ferise de această grea încercare.

În sfârşit, caravana se puse în mişcare. Ruta aleasă de Theophilactos, după lungi consfătuiri cu militarii abisinieni, urma să străbată spre nord-est platourile înalte, până la lacul Tana, iar de acolo să coboare de-a lungul văii Nilului Albastru - Bahr el Azrek, cum îi mai spuneau arabii - până la întâlnirea cu Nilul Alb. Va coti apoi spre nord, de-a lungul apelor marelui fluviu, până la Alexandria.

Itinerarul, extrem de dificil datorită lanţului de munţi sălbatici pe care trebuia să-i străbată, prezenta cel puţin avantajul că până la confluenţa dintre Nilul Albastru şi Nilul Alb era sub controlul abisinienilor. Aceasta în teorie, căci potentaţii de pe teritoriile excentrice ale regatului erau mai întotdeauna în stare de rebeliune împotriva autorităţilor centrale, ceea ce complica mult lucrurile.

Theophilactos, un mare cunoscător al cărţilor, se simţea foarte străin în lumea reală, vie, în mijlocul căreia trăia. Politica struţului i-ar fi convenit de minune. Să bage capul în nisip - în speţă între cărţi - şi să nu mai ştie nimic din ceea ce se