petrecea în afară. Dacă i-ar fi fost cu putinţă să-şi pună o pătură în cap şi să se lase purtat pe o targa până la destinaţie, spre a nu fi martor la greutăţile pe care caravana avea să le întâmpine, ar fi fost tare bucuros. Îl încolţea spaima când se uita la mutrele măslinii, crunte, viclene - i se păreau lui - ale robilor şi îl cuprindea descurajarea în faţa aerelor pline de îngâmfare ale ofiţerilor comandanţi ai detaşamentului de gardă, ce-şi zăngăneau războinic armele şi îşi netezeau cochet mustăţile şi barba ori de câte ori treceau pe lângă vreo femeie tânără.

La primul bivuac de noapte avu prilejul să-i asculte vorbind. Erau trei la număr: Suhul, Sarsa şi Waragna. Suhul, şeful, se lăuda că înainte de a pleca la drum dăduse poruncă să fie cusute cu păr de cal - după datină - şi soţia şi concubinele sale, pentru ca nu cumva vreuna să-l înşele în timpul absenţei lui. Şi Sarsa îşi supusese nevasta la aceleaşi, să-i zicem, intervenţii chirurgicale. N-avea decât o soţie, fiindcă era foarte tânăr şi nu apucase să-şi lărgească „parcul” de neveste. Waragna, tânăr şi el, era celibatar. Se lăuda cu numeroasele lui aventuri sentimentale, fiind privit cu invidie de către camarazii lui de arme.

Nassir, sclavul arab pus în slujba lui Theophilactos, îşi îndeplinea îndatoririle cu respect şi exactitate. Călugărul era însă încredinţat că mahomedanul n-ar ezita să-l înjunghie dacă i s-ar oferi ocazia. Nassir avea chipul bronzat, trăsături regulate, gesturi rotunde, vorbirea domoală. Dar ochii lui adânci, enigmatici, cu scăpărări stranii, îl înfiorau pe blajinul monah.

Fasil, Tekla şi Sisinios erau vătafii sclavilor. Primii doi, nişte huidume cu frunţi joase, piepturi păroase, umeri neobişnuit de laţi, picioare scurte şi braţe lungi, musculoase, respirau prin toţi porii brutalitatea, primitivismul. Sisinios era însă delicat, insinuant şi mlădios ca un şarpe. Avea şi mişcările unduioase ale unei reptile. Dar tot atât de repede ca şi ele, era capabil să se arunce asupra victimei alese - fie vreun rob nu îndeajuns de zelos, pe care-l biciuia până la sânge, fie câte o biată vietate sălbatică, zburătoare sau mergătoare, pe care o fulgera cu săgeţile purtate necurmat asupra lui.

Pe platourile înalte, încinse de arşiţă, cu pâlcuri de accacia răsfirate ici şi colo, caravana şerpuia ca un imens boa ce-şi strecoară lin inelele trupului, folosindu-se de accidentele de teren. Lui Theophilactos călătoria îi părea încărcată de primejdii nevăzute. Stăpânit de superstiţii, era încredinţat că liniştea aparentă de până acum constituia doar un preludiu al nenorocirilor care se vor abate mai târziu asupra lor. Parabola celor şapte vaci grase şi a celor şapte vaci slabe căpăta în concepţia lui o actualitate tulburătoare. În fiecare seară înainte de a se culca în micul lui cort, pregătit în tăcere de Nassir, înălţa rugi fierbinţi către Cel-de-Sus, implorându-l să-l ajute a duce cu bine aurul până la destinaţie. Se vâra apoi sub pătură şi lăsa gândurile să fugă la cărţile lui dragi din marea bibliotecă a patriarhiei, pe care le mângîia, le pipăia ca pe nişte iubite cu sîni şi coapse catifelate. Atât de mult îşi iubea cărţile Theophilactos, încât se întreba uneori cu sfioasă teamă dacă nu cumva Diavolul îl punea la încercare, ispitindu-l cu farmecele lor, aşa cum îl ispitise pe Sfântul Anton în grotele deşertului. Adevărul este că după ce adormea şi visele începeau să-i legene somnul, tomurile legate în piele de viţel, moale şi mătăsoasă, se transformau, căpătau forme ciudate, lăptoase, de şolduri femeieşti, de umeri calzi, netezi, de vintre misterioase, dătătoare de fiori plini de voluptate. Monahul gemea atunci în vis, îşi umezea cu limba buzele arse, apoi se întorcea pe cealaltă parte...

Când ajunseră în preajma lacului Tana, liniştea aceea înşelătoare se destrămă brusc, aşa cum se temuse, dealtfel, Theophilactos. Se înnoptase. Sclavii instalaseră bivuacul pe ţărmul cu vegetaţie luxuriantă, ce-şi trăgea seva din solul vulcanic extrem de fertil. Hamalii şi soldaţii, istoviţi după drumul lung, dormeau înfăşuraţi în păturile lor, în vreme ce santinelele vegheau, luptându-se cu somnul ce le îngreuna pleoapele.

Theophilactos, legănat în braţele lui Morfeu, se visa pipăind cu deliciu un papirus străvechi, salvat din incendiul celebrei biblioteci din Alexandria. Deodată, un urlet omenesc, de o disperare cumplită, îl trezi din somn. „Ne atacă duşmanii!” reflectă într-o fracţiune de secundă.

Vru să sară din culcuş, dar picioarele i se încurcară în pătură şi, cu un icnit, se prăvăli la pământ. Împanicat, gâfâind ca după o cursă lungă, se desprinse din pătură şi se ridică în picioare. Inima îi bătea agitat ca un gong lovit cu sete de un dement; o transpiraţie rece îi inundase trupul. Se aştepta ca, dintr-o clipă într-alta, un iatagan să despice dintr-o singură lovitură pânza cortului, iar prin deschizătură să se ivească chipul distorsionat de furie asasină al unui războinic dornic de sânge.

Aşteptarea lui se împlini, dar numai în parte şi sub o formă lipsită de violenţă. În vreme ce afară se auzeau strigăte de alarmă şi duduit de paşi, în cort pătrunse Nassir, sclavul arab. Când văzu chipul desfigurat de spaimă al călugărului, la lumina unui opaiţ, buzele slujitorului schiţară un zâmbet dispreţuitor.

– Un rob s-a dus să ia apă din lac, dar se pare că la înhăţat vreun crocodil sau cine ştie ce jivină şi l-a tras în adâncuri.

Arabul îşi scutură palmele într-un gest semnificativ:

– S-a terminat cu el! Eh, aşa i-a fost scris! Acum vă puteţi culca liniştit.

Zguduit de un sughiţ nervos, Theophilactos îi urmă sfatul. Se aşeză în culcuşul lui şi se înveli cu pătura. Dar somnul nu i se mai lipi de gene. Îl obseda strigătul animalic, deznădăjduit, care sfâşiase tăcerea până atunci atât de adâncă.

Stând treaz, Theophilactos îşi dădu seama că liniştea nu era chiar atât de profundă cum i se păruse până atunci. Se auzeau îndepărtate ţipete de păsări de noapte, asemenea unor plânsete de copil, fâlfâit de aripi - poate lilieci sau cine ştie ce zburătoare malefice - şi mai presus de toate ţârâit de greieri. Un ţârâit continuu, scrijelitor, ca şi un hârâit de fierăstrău. Adormi chinuit, abia spre dimineaţă, când Nassir îl trezi spre a-l