Caravana se urni cu greu. Şi militarii, şi sclavii, toropiţi de căldura umedă, de etuvă, abia se mai mişcau. Catârii folosiţi până la acest popas fură trimişi înapoi, spre interiorul ţării, sub paza câtorva oameni. Pe potecile junglei, cu inextricabilele ei reţele de plante agăţătoare parazite, patrupedele n-ar mai fi putut înainta.

Lacul Tana, aflat la o înălţime de aproape două mii de metri, strălucea ziua, sub căderea aproape verticală a razelor soarelui, ca o mare de flăcări. Miriade de păsări săgetau văzduhul, ispitind pe vânători, ţinând companie hipopotamilor gigantici ce înotau cu lenevoase lopătări din labe. În acest lac uriaş îşi găsea sursa Nilul Albastru, care-şi deversa undele-i furtunoase într-o fantastică buclă avântată spre sud, prin defileuri adeseori inaccesibile, cătând apoi spre est, ca în cele din urmă să-şi deschidă drum spre nord, înainte de a face joncţiunea cu Nilul Alb, în deserturile dogoritoare ale Sudanului.

Deşi îi repugnau călătoriile, Theophilactos era impresionat de frumuseţea majestuosului curs de apă. Parcurseseră câteva zeci de kilometri de-a lungul său, când îi ajunse la urechi un îndepărtat vuiet, care făcea să se cutremure pământul.

– Ce se aude în partea aceea? îl întrebă neliniştit pe Sisinios, care mergea în stânga sa.

Străbăteau un defileu adânc de peste o mie de metri, cu versante abrupte, stâncoase. În josul cursului apei se ridica o pânză alburie, peste care razele soarelui teşeau un strălucitor curcubeu.

– Acolo e o cădere de ape atât de înaltă, încât nu i se vede fundul pierdut în negură. I se spune „Fumul care urlă”, fiindcă e întotdeauna învăluită în aburi de nepătruns. Acolo domnesc spiritele râului. Când acestea se mânie, e vai şi amar de călători.

Pe Theophilactos îl trecură iarăşi fiori. De când intrase în ţinuturile acestea cu munţi ameţitori, îl apăsa o frică insidioasă, de neînţeles. Îl încolţise gândul că îl urmăreau geniile rele, ce-şi manifestaseră prezenţa încă din clipa morţii sclavului sfâşiat de dihăniile din lac.

– Dincolo de „Fumul care urlă”, primejdiile din junglă sunt atât de mari, încât va trebui să umblăm mai mult pe coamele munţilor ori pe brânele strâmte săpate în stâncă.

– Nu pot suporta înălţimile! exclamă Theophilactos speriat. Ameţesc! Prăpăstiile mă cheamă! Abia mă stăpânesc să nu mă arunc în hăuri!

Sisinios îi vorbi cu îngăduinţă, ca şi când ar fi avut de-a face cu un copil:

– Lasă! N-ai grijă, cuvioase! Am să pun eu doi oameni zdraveni să te ţină de subsuori în locurile primejdioase.

Călugărul se supuse, fiindcă nu exista altă soluţie. Când trecură pe lângă cascadă, spectacolul apelor năvalnice care se revărsau în gol, dezlănţuind forţe necunoscute şi înspăimântătoare, îi dădu ghes să-şi facă smerit cu limba semnul crucii, fiindcă braţele şi le folosea agăţându-se de umerii robilor ce-l sprijineau cu râvnă.

În canionul deschis la picioarele lor, apele Nilului Albastru se zbuciumau într-un gigantic cazan încins de flăcările iadului. Aburii se ridicau într-o perdea strălucitoare, ţesută din miriade de minuscule mărgele lichide. Curcubeul aşternea un pod feeric peste buzele colţuroase, inundate de vegetaţie, ale celor două maluri.

Caravana se angaja pe o brână săpată în piatră şi suspendată deasupra adâncurilor, îndreptându-se spre fruntea pleşuvă a muntelui. Theophilactos se cutremura ca o gelatină ori de câte ori privirile îi alunecau spre genunea care vuia prin mii de glasuri. Picioarele i se muiaseră în aşa hal, încât era cărat mai mult pe sus.

Cu preţul unor istovitoare strădanii, ajunseră pe coama muntelui. Înaintară anevoios pe o pistă strâmtă, mărginită de o parte şi de alta de prăpăstii. Din adâncurile lor se ridica o răcoare ciudată, umedă, nesănătoasă, care contrasta cu zăpuşeala de pe culmi. Deşi se aflau la loc deschis, nu se agita nici un firicel de vânt.

Apoi drumul pe creasta muntelui deveni impracticabil, şi din nou caravana se angaja pe brâne. Noaptea dormeau în bivuacuri aninate parcă de muchea abisurilor. Theophilactos se întreba uneori dacă totul nu era decât un vis, dacă nu se va trezi cumva în patul strâmt şi tare din chilia lui, anexă a bibliotecii Patriarhiei. Din nenorocire, spaimele lui nu erau rodul unor fantasme, ci îşi aveau obârşia în cea mai aspră realitate.

Într-o seară, în vreme ce sclavii - scăldaţi în purpuriul soarelui-apune - orânduiau tabăra pentru odihna de noapte, se abătu de sus o răpăială de săgeţi. Ploaia aceasta neaşteptată dură numai câteva secunde, îndeajuns însă ca vreo şapte oameni - soldaţi şi robi - să cadă loviţi de moarte.

Suhul explică îngrijorat lui Theophilactos că fuseseră ţinta unui atac al populaţiei de munteni păgâni, ce-şi aleseseră sălaşul în creierii munţilor încă din vremuri imemoriale.

– Pentru ei Dumnezeu este Nilul, Dumnezeu este soarele, Dumnezeu este crocodilul... Îndeobşte sunt paşnici. Dar câteodată îi loveşte nebunia şi se năpustesc asupra caravanelor. Li se năzăreşte că străinii în trecere pe meleagurile lor le pângăresc credinţa. Nu poţi să stai cu ei de vorbă şi nici să-i pedepseşti, fiindcă apar şi dispar tot atât de miraculos ca şi caprele de munte. Expediţiile trimise împotriva lor nu s-au mai întors niciodată.

– Dumnezeu să ne aibă în pază! murmură Theophilactos îngrozit.

– Să nădăjduim că se vor mărgini la acest avertisment, adăugă Suhul. Cute adânci îi încreţiră fruntea. Aici suntem la cheremul lor. Dacă vor, ne pot nimici, fără ca noi să fim în stare a ne apăra.

Restul nopţii nu se mai petrecu nimic. Suhul şi ofiţerii lui respirară uşuraţi.

– Au vrut, pare-se, a ne da de ştire că sunt cu ochii asupra noastră, spuse Sarsa lui Theophilactos.

În dimineaţa următoare, doi dintre cei şapte oameni loviţi de săgeţi îşi dădură duhul. Răniţii fură instalaţi pe nişte tărgi improvizate şi căraţi cu rândul de câte doi robi de fiecare targă. Caravana avea de înfruntat greutăţi tot mai mari. Brânele, deteriorate alocuri de căderile de stânci, trebuiau reparate mai înainte ca şirul de oameni să-şi poată continua drumul. La o cotitură, unde brâna căpătase o înclinare primejdioasă, un sclav făcu un pas greşit şi se prăbuşi cu încărcătura sa cu tot în genune. Urletul lui se auzi câteva secunde stârnind ecouri, apoi pieri. În seara următoare, vulturi uriaşi atacară caravana. S-ar fi zis că nu numai oamenii, ci