şi forţele naturii se coalizaseră împotriva celor ce duceau aur constantinopolitanilor. Păsările furioase fură izgonite de săgeţile soldaţilor lui Suhul şi de strigătele robilor care încercau să le sperie.

Apoi, pe o lungă porţiune a drumului, Suhul dădu straşnică poruncă să nu se facă zgomot, să nu se vorbească, fiindcă în zona aceea avalanşele erau frecvente. Theophilactos mergea înainte, încadrat de doi sclavi, fără să se uite în dreapta sau în stânga, în sus sau în jos. Călca înfricoşat, cu sufletul strâns în gheare de gheaţă. Deosebit de spaima cumplită pe care i-o inspirau prăpăstiile, avea necontenit senzaţia că ochi nevăzuţi îi urmăreau fiecare mişcare.

Odată, Nassir, robul arab, îl salvă de la moarte. Era în timpul unui popas. Călugărul, cu mintea rătăcită de arşiţă, se apropie fără veste de marginea abisului carel chema cu glas neauzit. Arabul, intuindu-i reacţiile, sări şi îl înşfăcă de braţ, trăgându-l înapoi tocmai când Theophilactos se pregătea să păşească în gol. Ceva mai târziu, când află din ce scăpase, călugărul leşină de frică.

A doua zi se ivi un obstacol neprevăzut. Brâna nimicită pe o porţiune de vreo zece metri nu mai putea fi utilizată. Săparea în stâncă a altei brâne ar fi implicat o întârziere considerabilă, pe care Theophilactos şi oamenii lui nu şi-o puteau permite.

– De data asta va trebui să coborâm în vale, spuse Suhul monahului. Suntem siliţi să ne continuăm drumul pe marginea apei.

– Foarte bine! se bucură Theophilactos. Scăpăm de prăpăstii!

– Dar dăm de şerpi! îi răcori Suhul entuziasmul. Prăpăstiile se văd. Poţi să te fereşti de ele. Dar şerpii apar când nu te aştepţi. Jungla e împărăţia lor.

Monahului îi pieri graiul. Vru să murmure ceva, dar limba i se împletici şi un nod i se aşeză în gâtlej. Se mărgini să încline din cap, fatalist: „Cum ne-o fi norocul!”

Drumul până jos, pe poteci unduite, nu fu prea greu. Dar când ajunseră la marginea junglei, Theophilactos simţi că îl apucă ameţeala. Din adâncurile verzi şi întunecate ale pădurii tropicale, de pe ramurile copacilor uriaşi, îmbrăţişaţi de reţelele lianelor, din vălmăşagul vegetaţiei haotice şi alocuri compacte ca un zid, se ridicau stoluri de păsări, fâlfâindu-şi în fâşâiri mătăsoase aripile magic colorate. Răgete de jivine răzbăteau prin încâlceala ferigilor imense. Câţiva sclavi o luară înainte spre a deschide cu cuţitele drum prin desişuri. Fasil dirija operaţia cot la cot cu oamenii săi, tăind cu mişcări rapide şi precise lianele încolăcite ca nişte şerpi.

Când se văzu în inima junglei, Theophilactos avu senzaţia că a pătruns într-o închisoare sufocantă, cu pereţi verzi. Mirosea a vegetaţie putredă şi a umezeală stătută. În mai puţin de o jumătate de oră zări şi lei, şi hipopotami, şi leoparzi, şi crocodili. Şerpii colcăiau. Un boa constrictor se aruncă asupra unui sclav, pe care îl înfăşură rapid cu inelele-i mortale, încercând să-l tragă într-un desiş. Soldaţii interveniră, reuşind, după o luptă dârză, să ucidă reptila. Sclavul se alese însă cu coastele fracturate de pe urma cumplitei strânsori. Încă un rănit avea să îngreuneze mersul caravanei.

Un soldat fu muşcat de picior de un şarpe veninos, care dispăru apoi în urzeala de liane. Tekla, vătaful de sclavi, avea faima unui priceput tămăduitor. Luă în primire pe soldat, îi tăie cu cuţitul carnea din jurul rănii, pe care o stoarse cu energie, spre a elimina otrava, apoi puse deasupra o cataplasmă din ierburi alese cu grijă. Totul executat cu mare iuţeală, căci orice zăbavă putea să fie fatală.

Ieşiră, în sfârşit, pe malul râului ce-şi mâna apele albastre printre pereţii de vegetaţie luxuriantă. Puzderie de crocodili şi hipopotami afundaţi pe jumătate în apă se uitau cu ostilă curiozitate la oamenii care cutezau să le tulbure tihna. Împotriva lor săgeţile erau inutile. Numai arcaşi de elită le puteau veni de hac, ţintindu-i în ochi. Oamenii nu aveau însă vreme de vânătoare. Suhul se grăbea să găsească un loc mai deschis, prielnic instalării taberei pe timpul nopţii. Se grăbea fiindcă era încă lumină. Căderea întunericului nu trebuia să-i găsească pe drum.

Deodată zâmbi satisfăcut. După un cot al râului apăruse o plajă destul de lată, scăldată de o parte de apă şi străjuită de alta de povârnişul de piatră al muntelui.

– Aici înnoptăm! porunci oamenilor.

Sclavii îşi descărcară poverile, apoi începură să instaleze tabăra, în vreme ce ostaşii pregăteau focurile. Lemnele folosite erau saturate însă de umezeală, aşa că aprinderea lor se făcea anevoie.

Nassir orândui cortul lui Theophilactos şi, în vreme ce robii bucătari pregăteau cina, trecu pe marginea râului. Acolo apele erau curate ca sticla. Nisipul de pe fund, de un galben-chihlimbar, servea drept fundal peştilor jucăuşi. Fiindcă nu văzu prin apropiere nici hipopotami şi nici crocodili, se gândi - ca orice arab care se respectă - să facă la repezeală o baie. Începu să se dezbrace. Când rămase numai în cămaşa care-i acoperea părţile ruşinoase, sări în apă.

Abia în clipa aceea îl văzu Sarsa. Ofiţerul alergă într-un suflet până la râu.

– Ieşi afară din apă, arab blestemat! Vrei să ne nenoroceşti pe toţi? Pentru muntenii păgâni cel mai mare păcat este să te speli în Nil!

Atraşi de strigătele lui Sarsa, apărură şi Suhul, şi Fasil, şi Sisinios.

– Ieşi din apă! Ieşi imediat! urlă Suhul.

Arabul, uluit de explozia lor de mânie, se îndreptă spre mal.

În aceeaşi clipă, de sus, din creierii muntelui care flanca plaja, prinse să se desprindă un huruit la început slab, apoi din ce în ce mai puternic, ca şi când tunete îndepărtate se apropiau, sporind cu iuţeală în intensitate.

Toate privirile oamenilor de pe plajă se îndreptară spre creasta muntelui. Sisinios văzu cel dintâi nişte pietre zburând prin aer.

– Au dat drumul la stânci asupra noastră! zbieră cuprins de o panică dementă. Nemernicii! Nemernicii!

Oamenii, liberi sau robi, înfrăţiţi de aceeaşi spaimă, căutară din ochi un liman. Theophilactos, înmărmurit de groază, se uita la blocurile de piatră care coborau săltând pe povârnişul muntelui. Vacarmul tunetelor se apropia vertiginos. S-ar fi zis că o uriaşă forţă nevăzută despica munţii, făcându-i să pornească la vale.

Avalanşa se năpusti cu năprasnică furie asupra oamenilor care cutezaseră să pângărească râul sfânt. Puhoiul nesfârşit de stânci zdrobi şi soldaţi, şi ofiţeri, şi