robi, şi vătafi. Theophilactos se prăvăli sub greutatea unei imense stânci, care-l strivi într-o frântură de clipă, făcându-l una cu nisipul de pe plajă. Şi săculeţii cu aur fură îngropaţi sub potopul de stânci.

Astfel se spulberă încă o speranţă a acelora care năzuiau să ajute Constantinopolele.

* * *

Faiz era poet. Un mare poet!

Versurile lui de dragoste, pline de sensibilitate morbidă şi rafinament, erau citite cu o curiozitate aprinsă de către adolescenţi, savurate de către libertinii maturi şi gustate cu melancolie de către vârstnicii pentru care iubirea trecuse în domeniul amintirilor frumoase. Pretutindeni era primit cu entuziasm şi sărbătorit aşa cum i se cuvine unui mare poet.

Lui Faiz i-ar fi plăcut o existenţă molcoma, contemplativă, depănată între masa de lucru şi grădina cu trandafiri ce îmbălsămau văzduhul din jurul casei lui. Dar admiratorul şi protectorul său Ibrahim-Beg, emir şi sultan al Karamaniei, încântat de ascuţimea inteligenţei şi de fertilitatea imaginaţiei lui Faiz, se gândise să-l folosească nu numai pentru încântarea spiritului, ci şi în scopuri mai utilitare.

Pentru că lui Faiz, în calitatea lui de mare poet, i se deschideau tot atât de primitoare uşile bordeielor cât şi ale palatelor, Ibrahim-Beg se gândise că, pe lângă susurul versurilor, protejatul său putea strecura în auzul ascultătorilor - mai ales al celor cu mare influenţă politică în lumea Orientului - vorbe meşteşugite, care să slujească interesele Karamaniei.

Lui Faiz nu-i plăcuse noul rol încredinţat de suveranul său, dar se înhămase la lucru, fiindcă îi era recunoscător pentru sprijinul moral, dar mai ales material dat de acesta cu generozitate în epoca începuturilor lui literare. Sultanul Karamaniei avusese destul de repede prilejul de a se felicita pentru iniţiativa luată. Faiz se dovedise un diplomat subtil şi un negociator rafinat, cu atât mai mult cu cât - spre deosebire de agenţii diplomatici, priviţi îndeobşte cu suspiciune - graţie versurilor şi calităţii sale de poet, putea deschide mai uşor tainiţele sufleteşti ale mai-marilor zilei - suverani sau mari demnitari - care-l primeau în intimitatea lor fără nici un fel de prejudecată.

Faiz îşi răsplătise cu prisosinţă protectorul, făcându-i mari servicii pe tărâmurile întortocheate şi înşelătoare ale diplomaţiei. Când Ibrahim-Beg, curând după urcarea pe tron a sultanului Mehmed al II-lea, se gândise să profite de tinereţea şi lipsa de experienţă a acestuia spre a se elibera de tutela impusă asupra Karamaniei de către răposatul sultan Murad, Faiz intrase în joc, polarizând în jurul suveranului său pe mai toţi principii şi emirii din Asia Mică, pe care-i înspăimânta ascensiunea irezistibilă, dar mai ales acaparatoare a Imperiului Otoman. Din nefericire, Ibrahim-Beg nu fusese la înălţimea poetului-diplomat. Eşafodajul politic ridicat cu trudă de Faiz se năruise când tânărul sultan Mehmed se năpustise în fruntea armatelor lui asupra Karamaniei, măturând coaliţia principilor răsculaţi împotriva supremaţiei sale.

Sultanul Ibrahim-Beg îşi dovedise mediocritatea în domeniul militar, dar aceasta nu însemna că era lipsit de prevedere politică şi mai ales de tenacitate. Încă dinainte de a-şi încerca puterile cu Mehmed, încredinţase poetului său misiunea de a pune bazele unei alte coaliţii, de data aceasta a unor şefi de state puternice, capabili să izbândească acolo unde principii mărunţi din Asia Mică ar da eventual greş. Faiz îşi extinsese astfel raza de acţiune, ajungând până în India, la Curtea din Delhi a sultanului Mohamed bin Farid, şi în inima Imperiului Timurid, la Curtea lui Olug-Beg, nepotul neînvinsului Timur Lenk.

Nu se poate spune că pe poetul-diplomat nu-l încântase perspectiva unor peregrinări pe tărâmurile exoticei Indii, care răscolise în trecut poftele de cucerire ale atâtor monarhi, începând cu Alexandru cel Mare şi terminând cu Timur Lenk, imperialul Khan al mongolilor. Îl ispiteau minunăţiile legendare ale Persiei, leagănul celor mai străluciţi barzi de limbă arabă, îl mâna speranţa de a dibui la Ispahan, Şiraz, Kirman sau Ghazna vreun manuscris inedit de Ferdousi, Omar Khayyam, Zahir, Saadi ori Hafez, manuscris pe care să-l păstreze cu religiozitate în biblioteca lui personală.

Reputaţia sa de poet îl precedase la Delhi, unde sultanul, mare iubitor al artelor, îl primise cu toate onorurile, acordându-i mai multe întrevederi, în cursul cărora îl poftise să-i recite versurile proprii. Faiz nu numai că îl captivase cu poeziile lui de dragoste, dar îl şi flatase dedicându-i câteva ode pline de farmec. Încercase în acelaşi timp, ca, în cadrul unor convorbiri asupra literaturii, să-i strecoare unele aluzii la rolul nemuritor pe care „marele” Mohamed bin Farid l-ar juca în istoria omenirii dacă ar contribui la sugrumarea nesăţioasei hidre otomane, ce-şi întindea ghearele şi către Asia de sud-vest, ameninţând libertatea şi neatârnarea tuturor statelor musulmane din această întinsă zonă.

Sultanul Mohamed bin Farid ascultase cu interes argumentele măiestrite ale poetului şi îşi manifestase cu energie dezaprobarea faţă de tendinţele expansioniste ale lui Mehmed al II-lea în dauna vecinilor săi. Dar se limitase la simple demonstraţii verbale, care nu-l puteau satisface pe Faiz. În timpul şederii sale la Delhi, acesta putuse să-şi dea seama însă de adevăratele motive ale reţinerii sultanului de a interveni pe calea armelor împotriva lui Mehmed. Aproape că nu trecea zi fără ca liniştea să nu fie tulburată de veşti alarmante, venite din cuprinsul imperiului. Generali, viziri, guvernatori, emiri se răsculau contra autorităţii centrale, proclamându-şi independenţa, ori pornind cu armatele împotriva sultanului, pe care voiau să-l detroneze. Hinduşii se războiau cu musulmanii, popoarele care alcătuiau pestriţul mozaic al Indiei se agitau, provocând tulburări, dezorganizând comerţul, economia, antagonismele religioase luau proporţii explozive, ameninţând însăşi existenţa statului. Sub privirile nedumerite ale lui Faiz, sultanul Mohamed bin Farid negocia cu unii rebeli, se războia cu alţii, suferea înfrângeri umilitoare, accepta compromisuri şi mai umilitoare, într-o necontenită şi inutilă strădanie de a pacifica spiritele. Înaintaşul şi părintele său adoptiv, sultanul Mubarak-Şah, fusese asasinat de un vasal turbulent. Faiz era sigur că şi Mohamed bin Farid va suferi aceeaşi soartă.

Într-o zi, poetul-diplomat aflase că potentatul din Malwa pornise cu armatele lui spre Delhi, clamându-şi hotărârea de a-l înlătura pe sultan. Fără a mai aştepta rezultatul negocierilor angajate de Mohamed bin Farid cu rebelii, Faiz părăsise capitala, îndreptându-se în grabă spre hotarele Imperiului Timurid. Pe drum fusese atacat de briganzi şi abia scăpase cu fuga. Un emir revoltat