împotriva autorităţilor din Delhi îl arestase, convins că are de-a face cu un spion al sultanului. Abia după ce Faiz îi recitase cu tremolo în glas câteva poezii de dragoste, fusese eliberat, îngăduindu-i-se a-şi continua călătoria.

Când ajunsese la hotarul vestic al sultanatului din Delhi poetul-diplomat se jurase că nu va mai pune piciorul pe pământul blestemat al Indiei.

În Imperiul Timurizilor îl aşteptau surprize şi mai penibile. La Herat obţinu cu destulă uşurinţă o audienţă la Marele Khan Olug-Beg. Acest nepot al lui Timur Lenk era un suveran cultivat, o autoritate în domeniul astronomiei şi un poet înnăscut. În tinereţe, pe când exercita funcţia de vicerege al Transoxianei, făcuse din Samarkand un centru cultural de prim rang. Îşi alcătuise o galerie de tablouri celebră în întreaga Asie Centrală, desăvârşise Turnul de porţelan - una dintre minunile lumii de pe atunci - şi ridicase câteva edificii de o mare frumuseţe, folosind arhitecţi şi meşteri aduşi tocmai din îndepărtatul Apus. După moartea tatălui său, se instalase la Herat, capitala imperiului.

Olug-Beg era un bărbat scund, plinuţ, cu ochi visători şi mişcări vioaie. Pe Faiz îl trată cu bunăvoinţă, lansându-se apoi într-o amplă disertaţie asupra măiestriei poeţilor persani, subiectul său preferat. Îşi pofti apoi oaspetele să-i viziteze biblioteca, tezaur cu manuscrise inestimabile, adunate cu sârg şi multă cheltuială. Olug-Beg nu se potrivea deloc cu ideea pe care şi-o făcuse Faiz despre un Mare Khan al mongolilor. Actualul suveran al Imperiului Timurid nu avea nimic comun cu tatăl său, Şah Rock, un abil om politic şi un încercat războinic, şi cu atât mai puţin cu bunicul său, Timur Lenk, acel genial conducător de oameni, care, urmând politica lui Gengis-Khan, ridicase poporul mongol pe cele mai înalte culmi.

În timpul şederii lui Faiz la Herat, sosi din Transoxiana ştirea că uzbecii din hoarda lui Şeiban luaseră cu asalt Samarkandul şi, după un raid fulgerător, se retrăseseră, lăsând în urmă numai jale şi ruină. Distruseseră Turnul de porţelan, arseseră tablourile din galeria lui Olug-Beg, incendiaseră nenumărate edificii, jefuiseră tezaurul public şi luaseră zeci de mii de prizonieri.

Spre uluiala lui Faiz, care se afla de faţă, Marele Khan primi calm vestea agresiunii, mărginindu-se să ridice din umeri şi să declare cu seninătate că o expediţie de pedepsire împotriva uzbecilor ar implica cheltuieli excesive. „Graniţele Transoxianei trebuie întărite, pentru ca pe viitor să nu se mai repete asemenea raiduri”, adăugase Marele Khan. Mai târziu, în cadrul unei lungi convorbiri cu Faiz, îi mărturisi că detestă războiul şi că îl evită pe cât îi stă în putinţă.

Neobişnuit cu un asemenea limbaj din partea unui suveran oriental, poetul-diplomat se avântă atunci într-un înflăcărat elogiu adus lui Timur Lenk, ridicându-i în slăvi faptele de arme şi glorificându-i politica de mână forte îndreptată împotriva duşmanilor Islamului. Nu uită să includă în această categorie şi pe turcii lui Mehmed al II-lea. Îşi încheie apologia subliniind că o refacere a Imperiului Mongol în limitele stabilite de Timur Lenk constituia o datorie de onoare a urmaşilor săi. Nu uită să facă aluzie la sprijinul pe care l-ar primi mongolii din partea principilor şi emirilor din Asia Mică în cazul că Marele Khan s-ar hotărî să pornească o campanie de mari proporţii împotriva turcilor.

Olug-Beg îi urmărise expunerea clătinând din capul său rotund ca o bilă. După o scurtă gândire, îi răspunse calm:

– Este adevărat, înaintaşii mei şi-au câştigat prin război o glorie nepieritoare. Eu vreau să-mi câştig gloria promovând pacea, înţelegerea între oameni, iubirea aproapelui şi idolatria pentru frumos.

Faiz era îndeajuns de diplomat spre a-şi ascunde stupoarea provocată de profesia de credinţă a Marelui Khan. Înainte de a-i permite să se retragă, Olug-Beg îl pofti să ia parte la un concurs de poezii cu tema: „Pacea dintre oameni condiţionează armonia universală”.

În noaptea aceea Faiz medită profund asupra contradicţiilor umane. Timur Lenk îşi lăsase imperiul pe mâna unor epigoni care-l fărâmiţau cu jalnică inconştienţă. Copiii şi nepoţii lui erau fie nişte incapabili, fie nişte descreieraţi, puşi sub interdicţie de propria lor familie.

Pradă unei foarte triste stări de spirit, accentuată poate şi de veghea-i nocturnă, coborî din pat odată cu răsăritul soarelui, apoi, spre a-şi mai limpezi gândurile, ieşi să se plimbe pe uliţele aproape pustii la acea oră. Trecea pe lângă marele bazar, când trebui să se lipească brusc de un zid, spre a nu fi strivit de o cavalcadă care venea în galop din sens opus.

Un tânăr în veşminte strălucitoare, din fruntea grupului de călăreţi, opri în dreptul lui Faiz. Privindu-l de sus, i se adresă cu acel ton autoritar atât de firesc personajelor cu rang foarte înalt:

– Nu eşti tu Faiz, poetul?

Faiz înţelese că avea de-a face cu un om de seamă. Îi vorbi eu supunere:

– Da, Înălţimea-ta, sunt Faiz, un modest făuritor de stihuri.

– Sunt informat de discuţia pe care ai purtat-o cu tatăl meu. În curând vom sta şi noi de vorbă. Te las cu bine!

Dădu pinteni calului, îndepărtându-se cu ceata lui de călăreţi.

Faiz rămase la Herat spre a-şi continua tatonările şi pe lângă unii demnitari ai Curţii, înainte de a pleca de la Iconium, primise instrucţiuni din partea lui Ibrahim-Beg de a stipendia generos personajele capabile să influenţeze hotărârea Marelui Khan. Faiz era deprins cu târguielile orientale, în care lucrurilor nu li se spune niciodată pe nume, ci totul se desfăşoară într-un joc de artificii verbale, cu fraze sibiline, aluzii voalate, împletite cu formule de o desuetă politeţe.

Tocmai când reuşise să-şi creeze câteva legături preţioase la Curte, căzu năprasnica veste a revoltei trupelor din Balkh, sub directa conducere a prinţului moştenitor Abd el Latif. Oraşul Herat, atât de animat şi de vesel până atunci, se goli parcă de locuitori. În plină zi, abia dacă se mai vedea ici-colo câte un trecător - scos din casă de cine ştie ce treburi imposibil de amânat - strecurându-se pe lângă ziduri şi privind temător în jur. Locuitorii Heratului ştiau ce înseamnă un război civil.

Când Faiz se înfăţişă la palat, răspunzând unei invitaţii a Marelui Khan, primită în ajun prin curier, santinela îl împiedică să intre şi chemă pe şeful corpului de gardă. Acesta îi spuse cu asprime să