În aceeaşi seară află că emirii, înţeleşi cu principele Abd el Latif, îl arestaseră pe Marele Khan. Lovitura de stat se încheie fără vărsare de sânge. Pacifismul declarat al lui Olug-Beg îi înstrăinase pe toţi supuşii.

Abd el Latif se înapoie în fruntea unui impunător alai la Herat, fiind înscăunat Mare Khan. Despre suveranul detronat nu se mai ştiu nimic. După un timp, oamenii începură să-şi şoptească - aruncând în jur priviri furişe - că Olug-Beg fusese ucis în închisoare din porunca fiului său.

Faiz îşi prelungi şederea la Herat, fiindcă vorbele schimbate cu Abd el Latif, în dimineaţa plecării acestuia la Balkh, îi treziseră speranţa că va reuşi în cele din urmă să-l convingă a adopta politica antiotomană a lui Timur Lenk.

Într-o seară, noul Mare Khan îl pofti la palat. Avură o lungă discuţie. Argumentele lui Faiz părură să facă impresie asupra tânărului suveran. La sfârşitul audienţei, Abd el Latif îi spuse că vor mai sta de vorbă. După câteva săptămâni, poetul diplomat fu din nou primit la palat. Audienţele se repetară la lungi intervale, fără a se ajunge însă la vreun rezultat.

Într-o după-amiază, pe când cutreiera bazarul în căutarea unor manuscrise - achiziţionase deja câteva piese de valoare scrise de mâna lui Saadi - văzu că se stârneşte mare agitaţie. De la un librar cu care se împrietenise află că Abd Allah, un nepot al actualului suveran, se proclamase Mare Khan al Transoxianei. Peste câteva zile, trupele din Herat ridicară steagul revoltei. Luară cu asalt palatul imperial - din care Abd el Latif abia scăpă cu fuga -, şi proclamară Mare Khan pe un alt nepot al suveranului detronat, pe nume Babur Mirza. Partizanii lui Abd el Latif nu se dădură învinşi, aşa că războiul civil izbucni, cu întreg cortegiul lui de orori.

Faiz înţelese că nu mai avea ce căuta între hotarele Imperiului Mongol al Timurizilor, încleştaţi într-o bătălie pe viaţă şi pe moarte. Părăsi deziluzionat Heratul, aşternându-se la drum lung.

În trecere prin Iraq-Adjemi, încercă să-l înhame în sprijinul cauzei lui Ibrahim-Beg al Karamaniei pe Djehan-Şah, dar acesta îi spuse verde că pentru ţara sa primejdia venea dinspre răsărit, unde se aflau mongolii, iar nu dinspre apus, şi că politica expansionistă europeană a lui Mehmed al II-lea nu-l stânjenea câtuşi de puţin.

În ultimul raport scris pe care-l înaintă stăpânului său, sultanul Ibrahim-Beg, poetul-diplomat îşi recunoscu umilit eşecurile întâmpinate şi în India, şi în Persia, şi în Iraq-Adjemi. Obosit, descurajat, solicita autorizaţia de a se înapoia în patrie, deoarece nu-şi mai putea continua misiunea în condiţii mulţumitoare.

Ibrahim îi dădu un răspuns care nu permitea replică:

„O continuare a bătăliei, chiar dacă situaţia este disperată, îngăduie speranţa unui reviriment. Resemnarea în faţa adversităţii înseamnă capitulare, înseamnă moarte.” Mai departe, sultanul îi poruncea să-şi reia peregrinările spre Cairo, unde va avea poate mai mult noroc.

Pradă unei crize de demoralizare, Faiz plânse, gândindu-se cu dor la biblioteca lui, de parcă aceasta ar fi fost o fiinţă mult-iubită. Îşi zise apoi că va găsi poate la Cairo câteva manuscrise valoroase. Perspectiva aceasta îi mai potoli paraponul. Suspinând, porni la drum...

Când oraşul Cairo apăru la orizont, profilându-se pe fundalul aprins al cerului, poetul-diplomat avu impresia că se apropie de un munte, atât de înalte erau edificiile durate dincolo de zidurile fortificate. La el, în Anatolia, iarna se instalase cu toate rigorile ei. Aici, însă, era cald şi bine ca într-o blândă primăvară. Faiz era dornic să vadă Nilul, acest măreţ fluviu intrat în legendă, care an de an fertiliza deşertul, transformând Egiptul într-un grânar spre care îşi îndreptau hulpave privirile toate popoarele din jur. Râvnea cu atât mai mult să-i vadă apele cu cât până acum călătorise prin ţinuturi aride, cu stânci golaşe, arse de soare, cu nisip mult, orbitor, deasupra căruia jucau în zare tot felul de fantasme. Hainele îi atârnau grele pe spinare. Era tot atât de moleşit ca şi calul său, care abia îşi mai târa copitele prin ţărână, stârnind la fiecare pas trâmbe de praf. Yasar, slujitorul care-l urma călare pe un catâr, se înţelegea, pesemne, foarte bine cu căldura, căci fluiera un cântec de dragoste, auzit într-un caravanserai din Khorassan. Omul acesta, care îmbătrânise însoţindu-l pretutindeni, era mândru fiindcă se afla în serviciul unui poet, de parcă aureola stăpânului s-ar fi răsfrânt în parte şi asupra sa. Când se uita la Yasar şi-i vedea tâmplele cărunte şi barba sură, Faiz îşi spunea că tare îmbătrânit trebuie să arate şi el însuşi, dar că, văzându-se zilnic în oglindă, se deprinsese într-atâta cu propria-i imagine, încât uneori se examina complezent, spunându-şi că are o înfăţişare de bărbat dacă nu frumos, cel puţin interesant.

În timpul lungilor şi monotonelor călătorii îşi omora plictisul compunând stihuri pe care le aşternea pe hârtie la primul popas. Câteodată le citea lui Yasar, care le asculta clătinând din cap cu minunare. La sfârşit rostea convins: „Stăpâne, prin glasul tău viersuiesc toate privighetorile cerului! Allah să-ţi binecuvânteze harul!”

Faiz n-avusese timp să-şi închege o familie, fiindcă misiunile lui îl purtau numai pe drumuri. Nici Yasar nu se însurase. În tinereţe nu-i displăcuse lui Faiz să fie holtei, căci se bucurase de o libertate refuzată prietenilor săi, nu prea îndestulaţi în bunuri lumeşti, dar împovăraţi de obligaţii familiale.

Când intra prin bordeluri şi se vedea printre clienţi mult mai tineri decât el, simţea stingherit privirile acestora aţintite uneori asupra lui, cu un amuzament reţinut, de parcă i-ar fi spus: „Ce cauţi, bătrânelule, printre noi? Fetele tinere de aici nu mai sunt pentru tine. De ce nu te întorci la nevestele tale, care te aşteaptă potolite la gura sobei?” Lui Faiz îi pierea atunci tot cheful. Părăsea posomorât locanta, fără să mai apeleze la serviciile tinerelor pensionare.

I se spusese la Iconium că la Cairo se găsesc cele mai frumoase prostituate din întregul Orient. Altădată reclama aceasta l-ar fi sedus, stârnindu-i imaginaţia, creându-i tablouri lascive, excitante. Acum tânjea după un pat bun, moale, pe care să doarmă fără vise şi fără femei.

Legănat de mersul domol