al calului şi furat de gânduri, aproape că nici nu observă cum de ajunsese la picioarele zidurilor înalte ce înconjurau oraşul. Acum se încrucişa cu mulţi călători călări pe cai, pe asini ori pe cocoaşele cămilelor. Forfota era supravegheată de mamelucii înveşmântaţi în zale, care făceau de pază, sus, pe ziduri. Privirile lor scrutau din când în când zarea, spre a se asigura că nu se iveşte în depărtare vreun nor de praf, semn al existenţei unor trupe duşmane, aflate în plin mers. Măsurile de precauţie erau vitale, căci rebeliunile se ţineau lanţ. Nimeni nu se putea bizui pe ziua de mâine. Faiz ştia acest lucru şi multe altele. Nădăjduia însă că şederea lui la Cairo va coincide cu o epocă de linişte în viaţa politică a statului. Îi era lehamite de tulburări, de răzmeriţe, de lovituri de palat.

Mamelucii înarmaţi care făceau de pază la poarta oraşului îi cercetară cu atenţie documentele, apoi îl lăsară să intre.

De îndată ce pătrunse pe uliţele întortocheate, inundate de o colcăială zgomotoasă de oameni şi de animale, Faiz regăsi cu plăcere ambianţa aparent haotică, dar atât de pitorească şi de colorată a aglomerărilor urbane din Orient: străzile strâmte, mărginite de clădiri cu arcade umbroase, sub care stăteau pe scaune la taifas bătrâni guralivi, ferestrele zăbrelite, împodobite cu flori de fier, balcoanele cu covoare lăsate la aerisit, ori cu rufe spălate puse la uscat. Lângă palatele trufaşe se împingeau unele într-altele, intimidate parcă de măreţii vecini, cocioabe mizere, din care răzbăteau până în stradă duhori de gunoaie, de mâncare proastă şi de urină. Copiii gălăgioşi se fugăreau printre trecători, îmbrâncindu-i, alegându-se cu blesteme şi înjurături. Cerşetori în zdrenţe îşi etalau rănile purulente ori cioturi de membre, psalmodiind: „Fă-ţi milă şi pomană, stăpâne! Allah să te aibă în pază!” Negustori ambulanţi îşi lăudau cu glas cântat marfa: zaharicale, bragă, şerbeturi, bricege, jucării şi tot felul de nimicuri ieftine, viu colorate. Lumea se trăgea cu veneraţie la o parte când îşi făceau apariţia dervişi hirsuţi, încruntaţi, care prevesteau numai nenorociri. Femei în negru, cu feţele acoperite de nu li se vedeau decât ochii, şi ei ascunşi în parte după nişte plase rare, păreau un fel de fantome cernite. Câte un mameluc cu rang înalt, urmat de aghiotanţi tineri şi făloşi, trecea călare pe câte un armăsar arab plin de nerv şi de graţie. Evrei cu perciuni lungi în formă de tirbuşon îşi târau prin praf poalele caftanelor negre sau cenuşii. Saltimbanci în veşminte pestriţe făceau tot soiul de giumbuşlucuri, întinzând apoi mâna spre spectatorii ocazionali, în aşteptarea unor anemice oboluri. Pe la colţurile străzilor cântau pe nas orbi, ţinând la înălţimea pieptului câte o cană de pământ cu monete mărunte - pomană lăsată de „milostivii” care încercau pe această cale să-şi asigure după moarte un loc în Paradis. Bărbieri adăpostiţi sub arcadele clădirilor făceau toaleta clienţilor în aer liber, mânuindu-şi cu gesturi largi, armonioase, de balerini, foarfecele şi bricele.

Când ajunse în dreptul unui bazar, Faiz rămase fascinat de frumuseţea obiectelor de aur şi de argint, a covoarelor orientale, a veşmintelor bogate, a giuvaerurilor înfăţişate în galantare. Muşteriii se îmbulzeau prin prăvălii, fiind serviţi de neguţători mieroşi care se jurau că vând atât de ieftin, încât nu se aleg cu nici un beneficiu. Poetul-diplomat dibui o librărie cu rafturile încărcate de cărţi legate în piele şi cu manuscrise făcute sul, orânduite prin dulapuri cu geamuri. Îşi făgădui pentru a doua zi o vizită în ispititorul paradis al cărţilor, fiindcă avea acum treburi mai urgente de îndeplinit.

Îşi căută găzduire într-un caravanserai din apropierea bazarului, iar după ce se instală într-o cameră sumar mobilată, dar ticsită cu covoare frumoase, îşi îmbrăcă veşmintele de gală şi porni iarăşi la drum.

De data aceasta, ţinta sa era locuinţa emirului Faradj, cancelarul corespondenţei, personaj de seamă la Curtea sultanului, dar mai presus de toate - şi acest amănunt era esenţial pentru Faiz - prieten al Karamaniei. Faiz ştia că prietenia aceasta nu era dezinteresată. Sultanul Ibrahim îl stipendia generos pe Faradj, pentru a avea pe lângă suveranul din Cairo un om dispus oricând a-i servi interesele.

Faradj îl primi de îndată pe poetul-diplomat; dând semnele celei mai mari bucurii, îl pofti să prânzească împreună.

Faiz observă că în tot cursul schimbului de amabilităţi şi de complimente, buzunarul său umflat de la piept atrăgea ca un magnet privirile emirului. După ce socoti că i-a stârnit îndeajuns curiozitatea, scoase din adâncul buzunarului o pungă împletită din fir de aur, pe care i-o oferi zâmbind.

– O modestă atenţie din partea stăpânului meu, Sultanul. Emirul o luă, îi desfăcu băierile, aruncă o rapidă privire asupra conţinutului, scăpă o uşoară exclamaţie la vederea perlelor fine dinăuntru, vârî la repezeală punga în buzunarul propriului caftan, apoi se adresă cu sporită bunăvoinţă musafirului:

– Te rog, luminate poet, să fii interpretul meu pe lângă preamăritul tău Stăpân, mulţumindu-i pentru neţărmurita sa generozitate. Cu ce te pot sluji?

Faiz îşi dezvălui în parte scopul misiunii, spunând că dorea să fie primit de sultanul Malik Zahir, spre a-i înmâna un mesaj personal din partea sultanului Ibrahim-Beg al Karamaniei.

Emirul îşi netezi gânditor barba.

– Are să fie greu, fiindcă Înălţimea-sa Sultanul este foarte bolnav. Dar voi face tot ce-mi va sta în putinţă ca să obţii audienţa. Acum să trecem la masă. Ne aşteaptă un prânz modest, pentru care te rog să mă ierţi. Nu ştiam că voi avea un oaspete atât de important.

„Modestul” prânz se dovedi până la urmă a fi un festin princiar. Li se serviră tot felul de minunăţii gastronomice, stropite cu vinuri fine, în ciuda interdicţiei consumului de băuturi alcoolice. În schimb, Faiz observă cu mirare nemărturisită că vesela era foarte comună. La sfârşit, poetul părăsi locuinţa emirului Faradj într-o foarte roză stare de spirit. Cu burta plină, euforizat de vinurile licoroase, se înapoie la caravanserai, legănându-se pe cal ca un plop bătut de vânt. Portarul, un arab între două vârste, cu mutră de pezevenghi, citi în ochii scânteietori ai poetului ameţit de băutură posibilitatea de a-i specula slăbiciunea, alegându-se cu un bacşiş gras.

– Stăpâne, îi şopti dulceag, aproape de ureche, nu te-ar ispiti o