Faiz reflectă că trecuse de vârsta plăcerilor carnale, că un somn bun ar fi fost mai recomandat după îmbelşugatul banchet. Dar îşi mai zise că n-ar strica să încerce a retrăi emoţiile erotice din tinereţe. Poate că ardoarea-i amoroasă de odinioară nu i se stinsese încă.

– Adu-o sus! răspunse, încurcându-se în limbă.

Barba sură care-i împodobea chipul, lăsându-i numai gura, nasul şi ochii la vedere, îi ascunsese roşeaţa din obraji.

Se îndreptă spre scară, hlizindu-se la gândul că va trebui să urce treptele în starea lui de imponderabilitate. Simţea în tot trupul o moleşeală atât de plăcută, încât îi venea să se culce pe dalele răcoroase ale pardoselii.

Îşi încordă puterile şi porni pe scări în sus. O treaptă, încă una, şi încă una... Deodată făcu un pas greşit şi căzuse pe spate. Întinse speriat mâinile şi, după ce descrise prin aer o voltă, se trezi în braţele unui călugăr catolic, cu barba stufoasă, care, după cel puse pe picioare, îi zâmbi cu blândeţe:

– Ai avut noroc, efendi, că mă aflam în urma ta.

– Altfel îmi făceam creierii chisăliţă! Ai dreptate, călugărule! Cu ce să te mulţumesc?

– Am făcut un bine unui om. Există o mulţumire mai mare?

– Eu am săvârşit un păcat. Am băut vin.

Îşi apropie faţa de chipul călugărului cu acea stăruinţă aiurită a omului ameţit de băutură.

– Parcă ne-am mai văzut undeva?

– Se poate, răspunse blajin călugărul. Umblu des pe tărâmurile astea. Răscumpăr sclavi.

– Şi cum te cheamă?

– Bonifacio. Fratele Bonifacio.

– Mă bucur de cunoştinţă! Dacă vei avea nevoie vreodată de mine, ştii unde să mă găseşti, vorbi anevoie Faiz, încheindu-şi fraza cu un sughiţ. Acum... să urc scările.

Călugărul vru să-l ajute, dar poetul îi respinse braţul întins.

– Las', c-am să urc şi singur! Nu-s chiar atât de băut! Sub privirile indulgente ale monahului, urcă împleticit treaptă după treaptă, amintind ezitările şi stângăciile unui copil nesigur pe propriile-i picioare.

* * *

Sultanul Malik Zahir deschise ochii şi, cum stătea culcat pe spate, privirea îi căzu pe floarea din mozaic de marmoră de deasupra patului, înconjurată de dantela unui verset din Coran, scris cu sinuoase litere arabe. Flăcăruile lumânărilor de la capul patului o făceau să lucească discret. O durere ascuţită în picior, care se risipi apoi într-un fel de gâlgâieli arzătoare până în pântece, îl făcu să geamă.

Ciudat! Se afla în mijlocul unei citadele uriaşe, cu ziduri inexpugnabile, îl apăra o gardă alcătuită din câteva mii de mameluci gata să-şi jertfească viaţa pentru el, dar nici zidurile fortificate, nici piepturile soldaţilor nu-l puteau feri de moartea care avea să vină în curând spre a-l târî în adâncurile iadului.

Sultanul Malik Zahir nu-şi făcea iluzii că sufletul său eliberat din veştmântu-i de lut se va înălţa în, Paradis, aşa cum îl asigura protejatul său, califul, reprezentantul pe pământ al profetului Mahomed. Se va prăbuşi în Infern, fiindcă acolo îşi aveau locul cei de-o seamă cu el.

Auzi un glas venit de dincolo de lume:

„Aşteaptă-mă, Djakmak! Sosesc! Sosesc! Aşteaptă-mă, Djakmak!”

Glasul morţii căpăta rezonanţe, reverberaţii atât de aeriene, încât sultanului i se încrâncenă pielea. O scânteie de speranţă îi lumină deodată întunericul spaimei sale. Moartea îl chemase pe Djakmak, nu pe el, Malik Zahir, sultanul. Apoi mintea-i rătăcită de fantasme îşi recăpătă parţial luciditatea. Djakmak fusese doar numele lui, însă şi-l schimbase, potrivit datinii, înainte de a se urca pe tron. Dar moartea nu voia să ţină seama de puterea, de gloria lui pământească. Pentru ea, Malik Zahir nu exista.

„Aşteaptă-mă! Am să vin, Djakmak! Aşteaptă-mă!”

Sultanul se încruntă. Ce-i foloseau lui rugăciunile publice şi serviciile religioase oficiate în moschei pentru însănătoşirea sa, când moartea rămânea nepăsătoare faţă de toate acestea?

„Djakmak, mă auzi?”

Sultanul clipi nedumerit. Cine-l chema? Nu mai era glasul despersonalizat al morţii!

„Djakmak, am fost stăpânul şi sultanul tău! Mă chema Barsbay! Nu-ţi mai aminteşti de mine? Te-am ridicat din ţărână pe culmile ierarhiei militare şi politice! Te-am făcut mareşal, comandant suprem al mamelucilor şi primul meu sfetnic. Şi tu, Djakmak, cum mi-ai răsplătit generozitatea?... Am avut atâta încredere în tine, încât am lăsat cu limbă de moarte să fii primul slujitor al fiului meu, Yusuf! Cum l-ai slujit, Djakmak? Cum?... Cum?... Cum?... “

Cuvintele repetate ale bătrânului sultan Barsbay se auzeau tot mai slab... În curând se topiră în neant... Apoi desluşi alt glas, foarte tânăr:

„Şi eu am fost sultanul tău! Nu mă mai recunoşti?... Yusuf îţi vorbeşte! Aveam pe atunci cincisprezece ani! Eram lipsit de experienţă, de o îndrumare. Abia murise tatăl meu, Barsbay... Te-ai năpustit atunci cu oamenii tăi asupra citadelei în care mă aflam! Mi-ai ucis puţinii soldaţi rămaşi credincioşi! Pe cei mai mulţi îi cumpăraseşi!... Apoi m-ai aruncat în temniţă... M-ai lăsat să putrezesc sub pământ, fără o rază de soare, fără o geană de speranţă... Aşa ţi-ai respectat tu jurământul de credinţă faţă de mine, Djakmak! Dar eu nu eram decât un copil care-ţi stătea în calea ambiţiilor! M-ai lăsat să putrezesc în temniţă!... Oh, Djakmak!... Oh, Djakmak!...”

Sultanul Malik Zahir încercă să se ridice într-un cot, dar arsura din picior îl săgetă ca şi când un fier înroşit în foc i-ar fi despicat pulpa şi coapsa. Scrâşnind, lăsă capul să-i cadă pe pernă.

Un glas adânc, lugubru, ca un dangăt de clopot, se ridică din negura minţii lui:

„Djakmak! Djakmak!”

– Dar tu cine mai eşti? bolborosi sultanul. Cine?

Cine?

„Aminteşte-ţi, Djakmak! Aminteşte-ţi!... Aminteşteţi!... “

Vocea stranie îi lovea auzul asemenea unor pulsaţii puternice:

„Sunt Korkmas!... Korkmas!... Korkmas!... Omul care pentru tine şi în numele tău l-a arestat pe sultanul Yusuf! Pe Yusuf, fiul protectorului tău!... Datorită intervenţiei mele, califul şi emirii te-au proclamat sultan!... Şi cum ţi-ai arătat mulţumirea?... Ai înscenat o tentativă de complot, acuzându-mă că eu l-aş fi pus la cale! Adevărul este că voiai să scapi de un martor supărător! M-au executat din ordinul tău, Djakmak, în închisoarea din Alexandria!... Acum te aştept, Djakmak, acolo unde toate faptele oamenilor sunt răsplătite... Şi cele bune, şi cele rele... “

Cu gesturi spasmodice, sultanul îşi desfăcu la gât cămaşa. Avea o senzaţie de sufocare.

– Destul! bolborosi. Destul!

„Ascultă şi