– Sunt ani mulţi de atunci! gâfâi sultanul. „Pentru noi timpul nu se măsoară în ani, Djakmak!”

Apoi se iţi altă voce:

„Dar de mine ai uitat, Djakmak? Am fost aghiotantul tău, emirul Farid! Te-am slujit cu credinţă. Dar tu m-ai ucis ca să-mi furi femeia pe care o iubeam. Şi eu te aştept!... “

„Şi eu! Şi eu, Djakmak! Eu, guvernatorul Alepului!” răsună altă voce cavernoasă, ţâşnită parcă din adâncurile unei peşteri. „Înainte ca slujitorii tăi, executorii nelegiuirilor tale, să-mi pună laţul pe după gât, te-am convocat în faţa judecăţii lui Allah! Acolo vei da socoteală de toate ticăloşiile tale!”

Din toate ungherele încăperii porniră să se ridice noi glasuri, unele profunde, altele ascuţite, cu accente de isterie, dar toate acuzatoare.

„Te aştept şi eu, Djakmak!”

„Şi eu te aştept!”

„Şi eu... “ „Ş i eu... “

„Djakmak, în curând îţi va suna ceasul! Ai să vii în mijlocul nostru, al oamenilor pe care i-ai schingiuit, pe care i-ai asasinat... “

– Dar tu cine mai eşti? gemu sultanul.

„Nu-mi cunoşti numele! Sunt unul dintre miile de nenorociţi ucişi din porunca ta în oraşele pe care le-ai trecut prin foc şi sabie!... “

Cu un efort, sultanul se ridică în capul oaselor:

– Tăceţi! răcni. Să nu vă mai aud! Destul! Căci sunt încă puternic! Mânia mea vă poate ajunge şi dincolo de mormânt! Unii dintre voi mai aveţi rude în viaţă! Fii, neveste, nepoţi! Am să-i trag pe toţi în ţeapă! Ori am să-i ard pe rug!

O uşă se deschise.

– M-ai strigat, Mărite Stăpâne?

Sultanul se uită la servitorul care se ivise în prag. Fantasmele se stinseseră aşa cum stinge suflul vântului flacăra unei lumânări. Malik Zahir se lăsă iarăşi să cadă pe perne.

– Apă! Dă-mi apă! rosti. Şi fă lumină! Mă supără întunericul! Stai! strigă iarăşi. Să vină aici cântăreţii, cu lăutele lor! Să-mi cânte... Auzi? Să-mi cânte!...

Faiz fu primit în audienţă a doua zi de dimineaţă. Când îl văzu pe sultan culcat pe sofaua de ceremonie, avu impresia că se află în faţa unui mort cu obrazul cenuşiu, mâini descărnate şi ochi stinşi. În jurul puternicului autocrat al Egiptului, ajuns acum o epavă umană, stăteau în picioare, neclintiţi, ca la un priveghi, principalii demnitari ai palatului. Printre aceştia se afla şi emirul Faradj, care-şi câştigase cu prisosinţă perlele, obţinând primirea lui Faiz de către sultanul muribund.

Poetul-diplomat îngenunche în faţa sofalei pe care Malik Zahir stătea încremenit.

Nauruz, emirul audienţelor, tuşi discret, încercând să-şi trezească stăpânul din letargie. Sultanul tresări şi deschise anevoie ochii.

– Ce e, Nauruz?

– Poetul Faiz, ambasadorul Înălţimii-sale Sultanul Ibrahim al Karamaniei, cere îngăduinţa să prezinte Măriei Tale un mesaj din partea Prealuminatului şi Preaputernicului său stăpân.

Sultanul ridică uşor mâna-i uscată şi întoarse capul spre Faiz. Rosti într-un suflu:

– Vorbeşte, poetule! Te ascult!

Faiz debită complimentele de rigoare, subliniind cu solemnitate frazele prin care sultanul Karamaniei îşi declara simţămintele-i de prietenie veşnică faţă de marele Malik Zahir. Pentru că nu ştia dacă va reuşi să mai obţină o nouă audienţă, în cadrul căreia să atace adevăratul obiect al vizitei sale - constituirea unui front antiotoman - încercă să facă o aluzie asupra acestei teme. Sultanul părea să-l asculte cu atenţie. Deodată scăpă un vaiet:

– Oh, rău mă mai arde piciorul! Şi pântecele mă arde! Să vină medicul!

Faiz îşi întrerupse peroraţia. Se uită la emirul audienţelor, întrebându-l din priviri dacă nu e cazul să se retragă. Ghicindu-i parcă intenţiile, sultanul rosti printre gemete:

– Rămâi, ambasadorule! Criza asta are să-mi treacă! Şi eu vreau să-ţi vorbesc! Ah, de-ai şti ce junghiuri cumplite mă sfâşie!... De ce nu vine mai repede medicul?

– Am trimis după el, Înălţimea-ta! se grăbi să intervină emirul palatului. Soseşte îndată!

Apăru şi Kamil, medicul. Examină cu grijă, dar şi cu teamă, piciorul bolnav al suveranului. Doctorul care-l precedase pe Kamil îşi încheiase cariera într-o celulă din temniţa citadelei, deşi în trecut îl îngrijise cu multă pricepere pe sultan. Dar ultima boală a acestuia nu o mai putuse tămădui. Eşecul său medical îl costase libertatea.

Când Kamil pipăi piciorul vânăt, umflat, acoperit de răni purulente, Malik Zahir scoase un răget de fiară.

– Ticălosule! Ce-mi faci? Nici tu nu eşti mai breaz! Mă ard flăcările Gheenei, iar tu îmi dai nişte cataplasme care nu mă uşurează cu nimic. Ai merita să ţi se aplice şi ţie pe pulpe câteva fiare înroşite în foc, să ştii şi tu cum sufăr. Poate aşa ţi s-o mai trezi ştiinţa!

Kamil îl privea terorizat. Îi tremurau mâinile şi bărbia.

– Poetule, se adresă Malik Zahir lui Faiz, dacă există vreun tămăduitor priceput prin Karamania voastră, roagă-l din partea mea pe stăpânul tău, sultanul, să mi-l trimită. Medicii mei sunt nişte şarlatani. Ieşi afară, Kamil! Ieşi! Să nu te mai văd, hienă blestemată! Ieşi, până nu pun gărzile să te jupoaie de viu!

Mergând de-a-ndaratelea şi bâiguind vorbe neînţelese, nefericitul discipol al lui Aesculap părăsi încăperea.

– Vino mai aproape, Faiz! îl chemă sultanul. Eşti primul ambasador căruia îi aduc la cunoştinţă un mare eveniment. Abdicarea mea! După o îndelungată chibzuinţă, am hotărât să renunţ la tron în favoarea vrednicului meu fiu Othman! Să-l anunţi prin curier special pe augustul tău stăpân! Şi să-i mai spui că i-aş rămâne îndatorat dacă ne va notifica în cel mai scurt timp recunoaşterea oficială a noului suveran egiptean. Acum du-te! Despre celelalte chestiuni politice vei trata cu fiul meu, sultanul, şi cu sfetnicii săi. Eşti liber!

Când părăsi citadela, Faiz îşi spuse că îl urmărea nenorocul. Frământările de la Curtea Timurizilor se repetau şi aici, cu unele variaţii. Sultanul turcilor, Mehmed, părea să fie proteguit de Allah însuşi. Numai aşa se puteau explica eşecurile repetate ale adversarilor săi.

În după-amiaza aceleiaşi zile, poetul făcu o nouă vizită emirului Faradj. Chipul acestuia reflecta o mare îngrijorare.

– Am să fiu foarte deschis cu tine, poetule Faiz, fiindcă sunt prietenul ţării tale. Mâine de dimineaţă Othman va fi proclamat sultan al Egiptului sub numele de Malik Mansur. Noua domnie se inaugurează sub auspicii puţin promiţătoare. Tezaurul statului este aproape gol. Războaiele purtate de augustul nostru suveran au fost foarte