costisitoare. Preaînţeleptul tău stăpân, sultanul Karamaniei, ar putea să ne ajute, acordându-ne un împrumut de cincizeci de mii de dinari. În schimb, l-am ajuta să scape de sub tutela lui Mehmed al II-lea.

Faiz îi răspunse că mandatul său era limitat şi, ca atare, nu se putea angaja personal. Făgădui însă că va înainta imediat suveranului său doleanţele guvernământului egiptean, recomandându-i stăruitor să le satisfacă.

– Voi cere un răspuns grabnic.

– De acest răspuns depinde durarea unei prietenii trainice şi a unei politici comune între Egipt şi Karamania, încheie emirul Faradj convorbirea.

Spre seară, Yasar, sluga poetului-diplomat, plecă în goana calului spre Iconium, purtând în coburi un mesaj cifrat destinat stăpânului Karamaniei.

La poarta locuinţei emirului Nasir, guvernatorul Damascului, sosit în ajun la Cairo în urma unei convocări urgente a sultanului, se înfăţişă umil călugărul Bonifacio. Rasa lui brună şi sandalele erau pline de praf, căci umblase mult pe uliţele colbuite ale oraşului. Un eunuc din serviciul guvernatorului îl întâmpină cu ostilitate.

– Prealuminatul meu stăpân este foarte ocupat şi nu poate primi pe nimeni.

Sub umilinţa monahală a lui Bonifacio se ascundea însă o mare dârzenie. Când văzu că argumentele sale nu reuşesc să clintească încăpăţânarea scapetelui, îi strecură sub nas câţiva dinari. Ostilitatea acestuia se domoli pe dată.

– Am să văd ce este de făcut. Pe cine să anunţ?

– Pe un slujitor al Bisericii Catolice, originar din Amalfi. Fratele Bonifacio, pe numele său de familie Cardoni.

Eunucul îl lăsă să aştepte într-un vestibul de proporţii vaste, dar lipsit de podoabe murale. În încăpere răspundeau uşi cu arcuri în formă de potcoavă, singurul element care vădea stilul oriental al clădirii. După câteva momente, scapetele se înapoie, poftindu-l pe monah să-l urmeze. Traversară câteva săli sumar mobilate şi un patio cu un bazin de marmoră fără apă. Îl introduse apoi într-o încăpere nu prea mare, cu ferestre zăbrelite spre stradă şi cu o masă de lucru la mijloc, la care stătea stăpânul casei.

La apariţia călugărului, emirul Nasir făcu semn eunucului să se retragă, apoi se ridică în picioare. Guvernatorul Damascului avea o bărbuţă scurtă, neagră, ochi pătrunzători şi, în ciuda vârstei, un obraz întins, de tânăr. Îşi purta cu semeţie capul. Pieptul său bombat, gesturile-i bruşte, tonul de comandă îi trădau deprinderile milităreşti. Zâmbind, se apropie de călugăr, îl privi lung, apoi se învârti în jurul lui, examinându-l plin de curiozitate de sus până jos.

– Te cheamă Cardoni şi vii din Amalfi, după câte am înţeles, rosti cu sarcasm.

Călugărul surâse cu blândeţe.

– Da, mă numesc Cardoni, aşa cum te numeai odinioară şi tu.

Colţurile gurii emirului se ridicară într-un fel de schimă care putea fi interpretată oricum.

– Mda, am fost odată concetăţeni.

– Mai mult decât atât, ripostă cu îndrăzneală monahul. Am fost fraţi.

Emirul izbucni în râs.

– Glumeşti!

– Vrei să-ţi spun ce semn din naştere ai lângă buric?

Guvernatorul Damascului îşi lovi palmele a mirare.

– Fratele meu?!? Ei, drăcie! Nu te-aş fi recunoscut dacă nu mi-ai fi spus-o. Te-ai albit la păr ca o oaie, eşti pungit la faţă şi sfielnic, aşa cum se cuvine unui călugăr catolic. Dar sub sfiiciunea asta se ascund o duritate şi o viclenie fireşti ordinului vostru monahal. Vă cunosc filistinismul!

Bonifacio Cardoni surâse cu aceeaşi blândeţe.

– Şi eu vă cunosc oportunismul firesc tuturor renegaţilor.

Chipul emirului se întunecă brusc. Vru să riposteze cu asprime, dar se stăpâni. După câteva clipe, norii din privirile lui se risipiră tot atât de repede. Râse strâmb.

– Pentru vorbele astea ar trebui să te zbor afară.

– De ce? Sinceritatea este, cred, cel mai sigur mijloc de înţelegere între oamenii tari.

– Şi tu eşti un om tare, frate Bonifacio?

– Pot să fiu tare când am de-a face cu oameni tari. În ochii emirului sclipi o veselie pe care nu încercă să şi-o ascundă.

– Da, după îndrăzneala vorbelor tale, eşti fratele meu. Deşi au trecut mulţi, foarte mulţi ani de când soarta ne-a despărţit, încep să-ţi desprind trăsăturile tinere de sub ţesătura ridurilor. Pe atunci erai un bărbat frumos, „frate” Bonifacio.

– Bonifacio este numele meu de călugăr, înainte de a îmbrăca rasa monahală mi se spunea Ercole. Dacă preferi să-mi spui aşa, poftim!

Emirul râse zgomotos.

– Nu m-am înşelat, Ercole! Eşti viclean! Vrei, desigur, să renunţ şi eu pentru câteva clipe la numele meu de „renegat” şi, în loc de Nasir, să-mi spui Fabio.

Călugărul îi întinse braţele.

– Fabio, dă-mi voie să te sărut, ca pe vremuri, când erai mic. Pentru câteva clipe, cum ai admis chiar tu, să uităm că eşti emir şi că sunt călugăr.

Cei doi fraţi îşi dădură acolada.

– Clipele trec repede, Ercole. Spune-mi ce treburi te-au mânat la mine. Nu-mi închipui că ai venit doar ca să mă îmbrăţişezi.

– Bine. Am să las ocolişurile deoparte. Vreau să răscumpăr nişte sclavi. Şi am nevoie de ajutorul tău.

– Eşti hotărât să arunci banii pe fereastră?

– Sunt hotărât să plătesc bani buni. Emirul îi arătă un jilţ.

– Ia loc, Ercole! Să stăm şi să discutăm ca doi fraţi, dar şi ca doi oameni de afaceri.

Se aşezară în jilţuri.

– Noi, mahomedanii, am putea realiza beneficii uşoare de pe urma voastră, spuse emirul. Să cumpărăm sclavi cu un preţ şi să vi-i revindem cu preţ dublu. Am să-ţi pun o întrebare. De ce nu-i cumpăraţi direct de la negustorii de sclavi? Cei mai mulţi dintre aceşti neguţători sunt creştini de-ai voştri. Şi evreii sunt tot atât de numeroşi în acest comerţ deocheat. Toţi aceştia trăiesc în oraşele voastre, se învecinează cu locuinţele voastre. În aparenţă sunt cetăţeni onorabili. Nu m-aş mira ca printre cei mai zeloşi enoriaşi ai bisericii tale să se afle şi câţiva traficanţi de carne vie.

Emirul începu să se joace cu un lanţ de aur pe care-l înfăşură şi-l desfăşura pe degetul arătător.

– Are să-ţi pară paradoxal, dar mă tem că aş face un deserviciu sclavilor cumpăraţi de voi.

– Deserviciu? Noi le oferim libertatea, cel mai preţios bun al omului.

– Îmi pare rău că trebuie să te contrazic. Libertatea este un bun foarte relativ. Ce-i foloseşte unui cerşetor libertatea? Pe când la noi un sclav se poate ridica la cele mai înalte demnităţi.

– Eşti cinic, Fabio!

– Spun adevărul, Ercole. Dacă vreun călugăr din