tagma ta m-ar fi răscumpărat acum douăzeci şi mai bine de ani, aş fi apucat eu să ajung emir peste zece mii de soldaţi şi guvernator al Damascului?

Călugărul aruncă o privire circulară asupra mobilierului de o simplitate spartană.

– Titlurile şi onorurile nu par să-ţi fi procurat o stare materială înfloritoare. Ai o casă foarte modestă.

Emirul se plecă la urechea fratelui său.

– Să nu te călăuzeşti niciodată după aparenţe, Ercole! Sunt foarte bogat! Mai bogat decât îţi închipui! Dar prefer să-mi ascund bogăţiile spre a nu trezi invidii.

– Atunci la ce-ţi folosesc averile dacă nu te poţi bucura de ele? Crede-mă, odaia asta a ta nu e cu nimic mal agreabilă decât celula mea de la monastire.

– În lumea aceasta nu există plăcere pe care să n-o pot cumpăra. Adăugă persiflant: Tu, însă, nu eşti în măsură să mă înţelegi. Faci parte dintr-o categorie de oameni - călugării - care preferaţi averilor pământeşti, bucuriilor carnale făgăduinţa unor fericiri ipotetice dincolo de graniţele vieţii.

– Îmi este greu să mă deprind cu raţionamentele tale, Fabio. Cine poate admite apologia sclaviei?

– Nu o admiţi, fiindcă nu înţelegi lumea în mijlocul căreia trăiesc. Se spune că Egiptul este un regat arab, nu-i aşa?

– Desigur.

– Trei pătrimi dintre mamelucii care alcătuiesc pătura conducătoare sunt la origine creştini. Printre noi se află circazieni, greci, sicilieni, aragonezi, catalani, genovezi... Mai sunt şi câţiva arabi, turci şi turkomani. Am să-ţi spun nişte lucruri care au să te lase cu gura căscată. Sultanul Ladjin, originar de pe ţărmurile Balticii, a fost în tinereţe membru al Ordinului cavalerilor teutoni. În această calitate a participat la una din cruciade. Sultanul Baldân a fost genovez. Făcea parte din familia Doria şi era fiul lui Taddeo Doria, un nobil cu autentic sânge albastru şi un cavaler creştin unanim respectat. Sultanul Kutuz era fiul unei surori a regelui Khorezmului. Sultanul Katbogha a fost ofiţer mongol. Şi astea sunt numai câteva pilde. După cum vezi, nu e nevoie să fii neapărat arab ca să obţii cele mai înalte demnităţi. Ştii ceva, Ercole? Aici, în Egipt, numai fiii sultanilor vin pe lume liberi. Restul mamelucilor sunt sclavi. Toţi plecăm de jos. Dar cei înzestraţi cu însuşiri deosebite se desprind din rândul mediocrilor şi ajung pe culmi.

Călugărul clătină din cap cu tristeţe.

– Şi eu, sărmanul, nădăjduiam să te readuc la vechea credinţă!

– Ercole, nu-mi zdruncina părerea bună pe care mi-am făcut-o despre tine. Cum îţi închipui că aş fi în stare să dau cu piciorul la privilegiile de care mă bucur azi, spre a mă întoarce printre creştinii mei?! Mă vezi oare la Amalfi, în postură de pescar ori de monah? Să fim serioşi, frate!

Se uită la clepsidra de pe masă, ce-şi prefira cu exactitate nisipul.

– Acum să ne întoarcem în prezent şi să uităm că ne-am chemat vreodată Ercole şi Fabio.

Călugărul suspină şi îşi trecu mâna-i aspră peste tonsură.

– Cred că părinţii noştri au greşit când ne-au botezat pe mine Ercole şi pe tine Fabio. Trebuia să procedeze invers. Tu eşti războinicul şi eu idealistul.

– Am avut noi grijă să îndreptăm lucrurile. Azi tu eşti Bonifacio, iar eu, Nasir.

Monahul se ridică din jilţ.

– Deci nu-mi poţi da nici o mână de ajutor! Emirul îl bătu pe umăr cu prietenie.

– Mâine de dimineaţă să vii la mine. Am să văd ce e de făcut. Acum lasă-mă! Aştept pe cineva.

– Dumnezeu să vegheze asupra ta, emirule!

– Care Dumnezeu? Al meu sau al tău?

– Dumnezeu înseamnă adevăr, iar adevărul este acelaşi pentru toată lumea.

– Aluneci pe povârnişul ereziei, frate Bonifacio! Am să-ţi destăinui o taină: nu cred nici în Dumnezeul tău, nici într-al meu. Drum bun!

Călugărul ridică trei degete împreunate, binecuvântându-l

– Iartă-l, Doamne, că nu ştie ce spune!

Părăsi încăperea. În vestibul se încrucişă cu un emir ce purta la şold un iatagan încrustat cu smaragde. Avea nasul încovoiat, ochii negri, iscoditori, buze subţiri ce descopereau într-un fel de rânjet un dublu şir de dinţi albi şi puternici. Purta o barbă scurtă, ca şi Nasir, iar de lobul urechii stângi îi atârna un cercel de aur. Sub braţul stâng ţinea un portofoliu de marochin roşu. Emirul cu înfăţişare de pirat se uită cu mirare la Bonifacio. Călugărul îl salută, înclinând din cap, apoi ieşi pe poarta deschisă de eunuc.

Noul vizitator al lui Nasir era emirul Nizam, cancelar al secretului de stat, cel care redacta decretele regale, ordinele de numire şi de înaintare în înalta administraţie şi în armată. După ce intră în camera de lucru a guvernatorului, se adânci într-un jilţ.

Nasir oferi oaspetelui său un păhărel cu rake.

– Mulţumesc, sunt nevoit să te refuz. Peste o oră trebuie să fiu la palat. Dacă simte şacalul că duhnesc a alcool, e în stare să mă întemniţeze în citadelă. Era el hapsân şi înainte, dar de când simte că îl pândeşte moartea, a turbat. Nu te mai înţelegi cu el.

Bătu cu palma peste portofoliul de marochin roşu pe care-l aşezase pe masă, la îndemână:

– Ştii ce am aici? Declaraţia de abdicare a bătrânului şacal şi acceptarea expresă a şacalului celui tânăr de a se urca pe tron. Amândouă documentele vor fi semnate azi, în cadrul unei scurte ceremonii, la care vor asista doar califul, demnitarii palatului şi comandanţii de armate. Şi tu ai să fii poftit, Nasir.

Guvernatorul Damascului dădu peste cap propriul său păhărel cu rake.

– Şi când declanşaţi lovitura?

– De îndată ce Malik Zahir îşi va da sufletul. Ainal, mareşalul, şi-a pregătit oamenii.

– Credeţi că Othman va sta cu mâinile în sân? Are şi el credincioşii lui. Garda regală îi este fidelă.

– Nu-i va mai fi când va afla că noul sultan se pregăteşte s-o tragă pe sfoară. Ştii ce se întâmplă, Nasir? Vistieria este goală. Intendentul domeniului regal a adunat în pripă vreo 30.000 de dinari pe care i

a topit, spre a turna cu aurul rezultat monete noi, inferioare ca greutate, dar care se vor ridica nominal la 60.000 de dinari.

Stupoarea cea mai vie se aşternu pe chipul lui Nasir.

– Dar asta e înşelăciune calificată! Cum îşi închipuie că trupele vor accepta să fie cadorisite cu astfel de monete în prag