– De această greşeală a lor vom profita noi. Soldaţii - stârniţi de agenţii noştri - se vor răscula. Ainal va profita de ocazie spre a interveni, arestându-l pe Othman şi proclamându-se el însuşi sultan.

Nasir îşi umplu din nou păhărelul. De data aceasta îl bău pe îndelete.

– Ainal a pus bine lucrurile la cale! rosti gânditor. Emirul Nazim zâmbi amfitrionului său.

– Ainal se bizuie pe tine. Aşteaptă să ridici trupele din guvernământul tău împotriva lui Othman, coordonându-ţi operaţiile militare cu ale noastre.

– Aşa voi face, Nazim! I-am făgăduit lui Ainal că sunt alături de el şi îmi place să-mi respect cuvântul.

Nasir rămase câteva clipe cu privirile aţintite în gol.

– L-ai văzut pe călugărul care abia a ieşit din cabinetul meu?

– L-am văzut. E unul dintre agenţii tăi?

– Nu. E un om care aleargă după himere. Vrea să răscumpere sclavi pentru a-i elibera.

Vizitatorul râse.

– Cu alte cuvinte, un idiot filantrop.

Un zâmbet ciudat se aşternu pe chipul lui Nasir.

– Mă întreb dacă idioţii nu suntem noi! Ne vârâm berbeceşte în tot soiul de conspiraţii, ca să ne sporim avuţiile cu bunurile smulse învinşilor.

Emirul Nazim se ridică în picioare şi îşi luă portofoliul sub braţ.

– Ucidem ca să nu fim ucişi, Nasir. Trăim printre fiare, prietene!

– Fiarele au cel puţin scuza că ucid pentru a supravieţui. Noi ucidem pentru a ne spori puterea şi aurul din sipete. În sfârşit, să lăsăm discuţiile astea pentru vremuri mai liniştite. Dacă bineînţeles vor veni vreodată astfel de vremuri.

Nazim râse mefistofelic.

– În vremuri tulburi mă simt ca peştele în apă! La bună vedere, Nasir. Te las! Şi bizuie-te pe prietenia mea!

Cancelarul secretului de stat părăsi gânditor locuinţa amicului său. „Nasir dă semne de bătrâneţe sau au început să-l lase nervii? A sosit oare momentul să fie sacrificat? În cazul că ar fi să cadă, aş fi un imbecil dacă nu m-aş înfrupta şi eu din pradă. Nici Ainal nu se va arăta mai scrupulos. Sultanatul are să-l coste scump, iar pentru a-şi acoperi cheltuielile, are să fie silit a-şi jertfi - cu tot regretul - câţiva partizani jenanţi. Mă tem că Nasir are să intre în această categorie. Bietul Nasir!”

Cumplita agonie a lui Malik Zahir sugeră lui Faiz, poetul-diplomat, o imagine cutremurătoare: în plin deşert, un leu - altădată puternic şi temut - trage să moară. În jurul trupului vlăguit fac cerc vulturii hoitari şi-l veghează, plini de răbdare. Leul abia mai ridică din când în când capul şi scoate câte un răget slab. Vulturii simt că leul este atât de slăbit încât nu se mai poate apăra. Atunci, ca la un semnal, se năpustesc asupra lui. Păsările hulpave, cu ciocuri ascuţite ca nişte paloşe, încep să muşte din carnea înfiorată a leului, care încearcă zadarnic să lupte împotriva răpitoarelor, îi scot ochii, îi sfâşie pielea, îi străpung pântecele şi îi smulg intestinele, în vreme ce în inima fiarei abia mai pâlpâie suflul vieţii. Deasupra carcasei vulturii se învălmăşesc într-o lugubră încăierare...

Emirii care înconjurau patul sultanului muribund erau asemenea vulturilor hoitari...

Când crainicii vestiră în principalele pieţe ale oraşului Cairo sfârşitul strălucitului şi preaputernicului Malik Zahir, poetul Faiz îşi duse mâinile la cap. „Oh, Doamne, va trebui să iau iarăşi lucrurile de la început!” Bun cunoscător al moravurilor potentaţilor orientali, îşi zise că tânărul Othman va avea să înfrunte în curând zile grele.

În ziua înhumării rămăşiţelor pământeşti ale sultanului defunct, emirul Faradj, omul de încredere al noului suveran, îl pofti pe Faiz la palat. „Egiptul, îi făgădui Faradj, va intra în război împotriva turcilor îndată după sosirea ajutorului bănesc din Karamania.”

Dar criza lăuntrică pe care poetul o aştepta cu teamă izbucni tocmai când sultanul şi emirii devotaţi lui se aşteptau mai puţin. Prevederile lui Nazim se împliniră întocmai. Mamelucii, instigaţi de oamenii lui Ainal, care se grăbiseră să răspândească zvonul că banii ce aveau să le fie dăruiţi cuprindeau mai puţin aur decât s-ar fi cuvenit, se răsculară, luând cu asalt citadela. Rezistenţa puţinelor trupe rămase credincioase sultanului fu zdrobită după o luptă scurtă, dar plină de îndârjire. Rebelii ajunşi stăpâni pe situaţie obligară pe calif - un inofensiv om de paie - să proclame detronarea lui Othman şi urcarea pe tron a lui Ainal. Lovitura de stat se încheie cu întemniţarea lui Othman şi a partizanilor lui, cărora li se intentă un proces de înaltă trădare.

Cu tristeţea în suflet, fiindcă întreg eşafodajul manevrelor lui diplomatice se năruise, Faiz se înfăţişă noului sultan, care primise numele de Malik Asraf, spre a-i propune - ca şi predecesorului său - o acţiune militară împotriva lui Mehmed al II-lea. Argumentele sale fură respinse cu indignare de Malik Asraf.

– Cum îţi închipui, poetule, că am să cred vreodată în balivernele tale? Mehmed al Il-lea este prietenul Egiptului. Între Imperiul Otoman şi ţara noastră există o veche alianţă. Şi turcii, şi noi avem aceeaşi credinţă. Războiul sfânt pe care sultanul turcilor îl poartă împotriva Bizanţului este spiritualmente şi războiul nostru. Când Constantinopolele va cădea în mâinile osmanlâilor, voi porunci pavoazarea tuturor oraşelor egiptene.

Faiz înclină capul, acceptând cu resemnare hotărârea destinului.

– Preaînălţate Sultane, ştiu că nu-ţi pot clinti voinţa. Din dragoste pentru Egipt şi pentru lumea arabă de sub ocârmuirea mamelucilor, doresc să fiu profet mincinos. Din nefericire pentru tine, şi pentru poporul pe care-l conduci, puteri superioare ţie te împing orbeşte pe un drum care te va duce pe tine, ţara şi pe supuşii tăi la un dezastru fără seamăn. Ocârmuirea mamelucilor va pieri de pe faţa pământului datorită puterii turcilor osmanlâi.

Ochii lui Malik Asraf scânteiară, exteriorizându-i mânia.

– Poetule, calitatea ta de ambasador, dar mai ales părul tău alb mă împiedică să ordon a ţi se reteza capul, aşa cum ai merita!

Faiz ridică demn fruntea şi rosti cu sfidare:

– Nu mi-e frică de tine, Malik Asraf! Dacă mi-e sortit să pier de mâna ta, nu înseamnă că tu ai putere asupra fiinţei mele, ci că Allah a hotărât să mă piardă!

Malik Asraf sări în picioare, furios.

– Nu abuza de ospitalitatea mea, ambasadorule! Răbdarea mea are margini! Apusul soarelui să nu te mai găsească înlăuntrul zidurilor capitalei mele!

Faiz era atât de nefericit