– Rămâi cu bine, Înălţate Sultane!

– Allah să-ţi călăuzească paşii, poetule, şi să te facă mai înţelept! Drum bun!

* * *

Clopotele bisericii Sfânta Sophia revărsau asupra oraşului dangătele lor grave, vestind romeilor liturghia solemnă care avea să consfinţească Unirea Bisericilor Catolice şi Ortodoxe. În prezenţa împăratului Constantinos şi a demnitarilor Curţii, clerici italieni şi clerici greci oficiară sfânta slujbă, iar când ieşiră cu daruri, pomeniră după basileu pe Papa Niccolo al V-lea şi pe patriarhul surghiunit Grigorios.

Mulţi dintre mirenii veniţi la biserică din obligaţie şi nu din tragere de inimă se feriră să se atingă de sfânta anafură, socotind-o pângărită de liturghia greco-catolică. Toţi aceştia comentau în şoaptă afurisenia scrisă pe un pergament şi lipită de uşa chiliei sale de către neînduplecatul călugăr Ghenadios: „Romei păcătoşi căzuţi în rătăcire, cum de v-aţi lăsat înşelaţi de cuvintele amăgitoare ale italienilor şi v-aţi îndepărtat de adevărata voastră credinţă? Doamne, îndură-te de mine! Fac mărturie în faţa ta că nevinovat sunt de acest mare păcat săvârşit de nelegiuiţii vânduţi papistaşilor! Vreţi să ştiţi, oameni buni, ce vă aşteaptă? Blestemul dumnezeiesc şi robia veşnică, fiindcă v-aţi lepădat de adevărata lege creştinească! Vai vouă în ziua Judecăţii de pe urmă!”

Împăratul Constantinos şi cardinalul Isidor simţeau instinctiv ostilitatea nemărturisită a celor mai mulţi ortodocşi prezenţi, dar se prefăceau a o ignora, spre a nu stârni şi mai rău spiritele.

Dacă în biserică se păstra o reţinere, un aparent calm, pe străzile Constantinopolelui mulţimea duşmănoasă Unirii se dezlănţuia în manifestaţii  violente. Coloane de constantinopolitani se scurgeau pe marile artere de circulaţie, având în frunte preoţi şi călugări ce potopeau cu afurisenii pe partizanii Romei. Călugăriţe cu părul despletit se izbeau cu pumnii în cap, jeluind soarta crudă a Bizanţului trădat de propriii lui conducători. Indivizi agitau clondire cu vin, strigând cât îi ţinea gura: „Vinul ăsta, scos din butiile cârciumarilor, este mai curat decât vinul de împărtăşanie, pângărit de uniţi! Bisericile au ajuns lăcaşuri de pierzanie! Nimeni să nu le mai calce pragul! Blestemaţi în vecii vecilor să fie toţi păcătoşii care s-au lepădat de credinţa lor strămoşească!”

Cete de inşi, ieşiţi de prin cele mai nenorocite mahalale ale oraşului, bântuiau cartierele centrale, devastând prăvăliile neguţătorilor şi incendiind palatele demnitarilor bănuiţi a fi simpatizanţi ai Romei. Poliţia se străduia să stăvilească violenţele populaţiei.

Tulburările de stradă, aşteptarea iminentei confruntări cu turcii, dar mai ales ploaia de veşti rele sosite din afară, creau basileului Constantinos o tensiune nervoasă vlăguitoare. În această atmosferă grea se ivi şi o geană de lumină. În port îşi făcură apariţia cinci nave genoveze şi veneţiene încărcate;cu grâne, ulei şi peşte sărat. Corăbiile nu fuseseră atacate de turci la trecerea lor prin Dardanele. Basileul mulţumi Proniei, care îngăduia încă aprovizionarea Constantinopolelui dinspre Mediterana.

În aceeaşi zi convocă la palat un consiliu extraordinar, la care aveau să participe, pe lângă înalţii demnitari bizantini, şi notabilităţi din coloniile genoveză, veneţiană şi catalană. La începutul şedinţei, basileul ceru bailului Girolamo Minotto, podesia-ului Maurizio Cattaneo, precum şi căpeteniei catalanilor, Julia Pere, să reţină pentru apărarea oraşului toate navele cetăţenilor de sub jurisdicţia lor. Cererea lui fu imediat acceptată.

Messer Gabriele Trevisan, căpitanul unei flotile de galere care escortaseră până la Constantinopole un convoi de nave încărcate cu grâne, se împotrivi acestei măsuri.

– Mandatul meu este limitat. Am ordin să mă înapoiez la Veneţia îndată după încheierea în bune condiţiuni a misiunii mele. Or, corăbiile escortate de mine au ajuns intacte la destinaţie.

Girolamo Minotto îl întrerupse vehement:

– Pentru numele lui Dumnezeu, căpitane, nu insulta onoarea creştinătăţii şi a Senioriei noastre refuzând să rămâi aici spre a contribui la apărarea Constantinopolelui! Nu uita că în oraşul acesta se află un mare număr de supuşi ai Serenissimei Republici.

Cardinalul Isidor, de asemenea prezent la consiliu, interveni cu vigoare:

– Trebuie să înţelegi, căpitane, că metropola aceasta nu se poate lipsi de nici una dintre corăbiile înarmate aflate azi în port. Cu navele de care dispunem, la care s-ar alipi şi galerele tale, am rezista cu succes forţelor navale turceşti.

Trevisan se mărgini să repete cu încăpăţânare argumentele invocate mai înainte.

Don Francisco de Toledo, nobilul castilan văr al basileului, se ridică iritat.

– Argumentele logice nu-l pot convinge pe acest domn. Este mai sensibil, cred, la limbajul laşităţii!

Gabriele Trevisan păli. Sări de pe scaun şi duse mâna la garda, săbiei.

– Don Francisco, insulta este gratuită! Îmi vei da socoteală pe calea armelor.

– Oricând, Messer! Mă întreb însă dacă vei avea curajul să te baţi până la capăt!

Împăratul le porunci să înceteze.

– Dovediţi lipsă de respect luându-vă la harţă în prezenţa mea. Dacă aveţi poftă să vă încercaţi puterile, bateţi-vă cu duşmanii creştinătăţii! Înlăuntrul Bizanţului decretele imperiale interzic duelurile.

Se întoarse spre nobilul castilan:

– Don Francisco, îţi înţeleg indignarea, dar îţi dezaprob termenii folosiţi.

– Sire, cer iertare! Mi-am pierdut cumpătul.

– Am luat notă, Don Francisco. Sper că şi Messer Trevisan va da ascultare glasului raţiunii şi al cavalerismului.

– Nu am nimic de adăugat! replică sec căpitanul veneţian.

Consiliul se încheie într-o atmosferă funebră. Demnitarii bizantini erau tot atât de consternaţi ca şi Girolamo Minotto.

În dimineaţa următoare acesta convocă la reşedinţa sa pe notabilii coloniei veneţiene. După o lungă dezbatere, consiliul hotărî, cu douăzeci de voturi contra unu, să reţină la Constantinopole galerele lui Trevisan, chiar şi împotriva voinţei acestuia. La propunerea bailului, notabilii stabiliră a se aplica o amendă de trei mii de ducaţi oricărui veneţian, căpitan sau proprietar de navă care va încerca să părăsească portul fără autorizaţia expresă a consiliului.

De data aceasta, Trevisan se supuse ordinelor bailului.

– Vă previn însă pe toţi! Oraşul acesta va deveni pentru voi o capcană în care veţi cădea ca nişte şobolani. Dumnezeu mi-e martor! Nu sunt un laş! Dar îmi repugnă să merg cu bună-ştiinţă la sinucidere. Am să vă fac o mărturisire. Sunt însoţit de fiul meu, care-şi îndeplineşte stagiul de tânăr marinar sub comanda mea. Mă doare să-l trimit la o moarte sigură, aşa cum veţi merge şi voi. Bizanţul nu va rezista puhoiului turcesc: credeţi-mă, nu-mi doresc decât să fiu profet mincinos! Sunt însă convins că