sfârşitul va fi cel pe care-l prevăd! Împreună, cu fiul şi cu soldaţii mei, am să rămân alături de tine, Messer Girolamo Minotto, deşi ştiu că ne aşteaptă pe toţi pieirea!

Împăratul rămăsese profund impresionat de atitudinea lui Trevisan. Refuzul acestuia de a lupta pentru Constantinopole era nu numai semnificativ, ci şi simbolic. Europenii nu mai voiau să se angajeze în noi cruciade.

În vreme ce basileul era frământat de aceste triste gânduri, o nouă lovitură veni să-i scoboare moralul. Sphrantzes, marele şambelan, se înfăţişă la palat, spre a raporta că întocmise recensământul populaţiei Constantinopolelui.

– Majestate, nu îndrăznesc să-ţi spun rezultatele catagrafiei!

– M-am deprins cu veştile proaste, Sphrantzes! Ei, pe câţi bărbaţi ne putem bizui?

– Am pus la socoteală şi pe călugări, Sire.

– Avem armate de călugări, zâmbi Constantinos.

– Majoritatea sunt neputincioşi ori atât de bătrâni, încât i-a uitat Dumnezeu.

– Cifrele, Sphrantzes, cifrele! rosti cu nerăbdare basileul.

– Patru mii nouă sute optzeci şi trei de romei şi aproximativ două mii de străini. Bineînţeles, în afară de trupele regulate.

Trăsăturile lui Constantinos se alterară. În câteva clipe îmbătrânise cu douăzeci de ani.

– Eşti sigur, Sphrantzes?

– Sigur, Majestate!

Basileul murmură într-un suflu:

– Mă bizuiam pe cel puţin cincizeci de mii de oameni...

Marele şambelan ridică dezolat din umeri.

– Aşa mi-am închipuit şi eu, Sire.

Cu un gest obosit, Constantinos îşi trecu mâna peste ochi.

– Dacă punem la socoteală şi trupele regulate, abia dacă atingem zece mii de oameni.

– Un trist adevăr, Sire.

– Dacă cifrele tale ar fi date în vileag, am dezlănţui în capitală panica. Am furniza cele mai bune argumente lui Ghenadios şi defetiştilor lui.

– Cifrele trebuie să rămână secrete, Sire. Basileul îşi frământă posomorât mâinile, apoi îşi ridică ochii spre icoana Sfintei Fecioare de deasupra mesei de lucru.

– Ajută-mă, o, tu, Maică Precistă! Am eu dreptul să păstrez taina? Să mân cu bună-ştiinţă la pieire întreaga populaţie a acestui oraş?

Îşi făcu smerit semnul crucii, apoi se întoarse spre marele şambelan.

– Nu am de ales, Sphrantzes! Dacă luptăm, avem şanse să-i respingem pe turci. Dacă depunem armele fără luptă, pecetluim cu propria noastră laşitate prăbuşirea Imperiului Bizantin. Un imperiu milenar pe care n-am fost în stare să-l păstrăm.

Se apropie de fereastră şi contemplă oraşul cu pădurea lui de cupole aurite, scăldate în soarele aspru al iernii. Rosti cu glas monocord:

– Catagrafia va rămâne secretă, Sphrantzes. Aşa se cuvine!

Printre norii disperărilor apăru şi un ochi de cer senin. Într-o dimineaţă, pe când inspecta lucrările de reparaţii la fortificaţiile portului Bucoleon, împăratul văzu îndreptându-se spre Cornul de Aur două mândre corăbii cu stindardul Genovei fluturând în vârful catargelor. Pe punţi erau aliniaţi ostaşi în ţinută de război.

Constantinos încercă brusc o mare bucurie. În sfârşit, creştinătatea se trezise. Oamenii care lucrau pe ziduri izbucniră în urale, agitându-şi mâinile în semn de salut. Împăratului i se umeziră ochii. Îşi şterse pe furiş lacrimile, căci nu-i era îngăduit să-şi dezvăluie slăbiciunea omenească faţă de supuşii săi.

Corăbiile acostară în port. Funcţionarii imperiali ieşiţi în întâmpinarea noilor-veniţi numărară patru sute de ostaşi bine înarmaţi, care coborâră în cea mai deplină ordine pe cheiul înnegrit de constantinopolitanii atraşi de acest spectacol. Comandantul trupelor debarcă cel din urmă, fiind primit cu braţele întinse de marele amiral Notaras, sosit în grabă.

– Sunt Giovanni Longo Giustiniani, nobil genovez şi comandant de oaste. Am venit aici spre a răspunde urgentei voastre nevoi de soldaţi.

Apăru şi Demetrios Cantacuzino, care îi dădu acolada.

– Îţi mulţumim cu recunoştinţă, nobile senior. Gestul tău face cinste întregii creştinătăţi.

Împăratul îl primi pe Giustiniani la palat, în audienţă solemnă.

– Ţi-am adus, Mărite Doamne, pe lângă braţul meu, care te va sluji cu credinţă, patru sute de ostaşi şi trei sute de marinari căliţi în lupte. Cele două corăbii ale mele vor întări flota Majestăţii-tale. Cauza dreaptă a poporului tău este de azi înainte şi cauza noastră.

Constantinos îi mulţumi, zguduit sufleteşte.

Seara avu loc un ospăţ în cinstea lui Giustiniani, iar a doua zi de dimineaţă basileul asistă la o manevră militară a celor patru sute de soldaţi genovezi. Din primele clipe îşi dădu seama că toţi aceştia îşi cunoşteau meseria. Frumuseţea şi strălucirea armelor, precizia mânuirilor, rapiditatea mişcărilor, tragerile la ţintă, executate fără greş, îl convinseră că Giustiniani era nepreţuit.

Curând după aceasta, o barcă de pescari sosi la Constantinopole aducând vestea concentrării unei mari flote turceşti la Gallipoli. Îngrijorat, basileul reuni iarăşi consiliul imperial.

– Clarissimi, norii războiului se adună. Sultanul Mehmed a luat o măsură nemaiîntâlnită în analele militare ale turcilor: constituirea unei flote navale. Aceasta înseamnă că turcii ne vor ataca simultan pe uscat şi pe mare, ceea ce va implica şi o schimbare a planurilor noastre de luptă, precum şi unele modificări în cadrul înaltului comandament al armatelor bizantine.

Notaras se ridică din jilţul său.

– Sire, în calitatea mea de mare amiral, sunt gata să-mi asum responsabilitatea comandei supreme...

Împăratul îl întrerupse:

– Notaras, vei păstra comanda forţelor noastre navale. Primejdia unui atac inamic dinspre mare mă obligă să te folosesc într-un domeniu în care experienţa dumitale este de neînlocuit. Voi, încredinţa un înalt comandament în cadrul forţelor noastre terestre nobilului condottier Giovanni Giustiniani.

Un general bătrân, membru al consiliului superior al armatei, bolborosi supărat:

– Genovezii nu mi-au inspirat niciodată încredere...

– L-am văzut pe Messer Giustiniani în fruntea soldaţilor săi pe câmpul de instrucţie şi l-am ascultat comentând diferite ipoteze de luptă, replică basileul. Mi-am dat seama că aplică principiile noi de tactică şi de strategie impuse de revoluţia făcută de introducerea artileriei în arta militară.

Constantinos îşi impuse voinţa, învestind pe Messer Giovanni Giustiniani comandant de armată şi acordându-i printr-o hrisobulă insula Lemnos în deplină stăpânire. Condottierul genovez îşi inaugură activitatea printr-un act de autoritate, recrutând silnic în armată neguţători, meseriaşi, rentieri şi călugări, care refuzaseră până atunci să se înroleze, în virtutea convingerilor lor religioase. Pe fortificaţii instală tunuri uşoare aduse din Italia. Sfătui apoi pe împărat să împartă pe apărătorii oraşului în grupe, pe naţiuni, astfel încât ordinele date în limba respectivă să fie înţelese de toţi soldaţii din grupă. Mai recomandă ca unităţile alcătuite din străini să fie comandate de personalităţi de aceeaşi naţionalitate.

Bailul Girolamo Minotto acceptă acest principiu, oferindu-se să lupte în fruntea veneţienilor săi.

Reprezentanţi