ai celor mai ilustre familii din Serenissima Republică, chemaţi de diverse afaceri la Constantinopole, răspunseră la apelul bailului. Contarini, Mocenigo, Venier, Cornaro, notabilităţi ale coloniei veneţiene, se înrolară printre apărătorii oraşului. Însuşi căpitanul Gabriele Trevisan - contaminat de elanul războinic al compatrioţilor lui - declară că va lupta cot la cot cu romeii. Acelaşi angajament şi-l luară şi căpitanii Alvisio Diedo şi Pietro Davanzo.

Catalanii, prin însăşi firea lor gata oricând să-şi îmbrace armurile şi să-şi încingă săbiile, făgăduiră prin glasul conducătorului lor, Julia Pere, că vor contribui fără şovăire la apărarea Constantinopolelui.

Genovezii lui Angelo Lomellino se arătară mai reticenţi. Declarară totuşi - fără să facă preciziuni - că îşi vor îndeplini obligaţiile ce le revin.

Spre nedumerirea şi întristarea împăratului, propriii lui romei se vădiră mai puţin dornici să pună mâna pe arme. Propaganda antiunionistă a lui Ghenadios şi a stolurilor lui de călugări îşi dădea roadele. În ciuda manevrelor subterane ale duşmanilor săi, Giustiniani îşi îndeplinea misiunea cu eficienţă. Apărarea oraşului, considerată de negativişti utopică, dacă se ţinea seama de numărul infim de luptători faţă de întinderea zidurilor, începea să se organizeze, să capete contururi, semănând speranţe în sufletul oamenilor de bine.

* * *

Se spune că fărădelegile se pregătesc şi se execută în întunericul complice al nopţii. Căpitanul Pietro Davanzo pregătea o mare lovitură împotriva Bizanţului, dar la lumina zilei.

În vreme ce traversa Forul Amastria, îndreptându-se spre palatul senatorului Kalamides, privea forfota din jurul lui şi zâmbea cu dispreţ. Dacă romeii socoteau că îi puteau silui voinţa, obligându-l să participe la apărarea Constantinopolelui, se înşelau foarte. Ce legătură avea el cu Constantinopolele, în afara unor combinaţii comerciale? Dacă Bizanţul va fi cucerit de turci, iar veneţienii vor pierde în acest chip piaţa bizantină, el, Davanzo, va naviga cu corăbiile lui de comerţ spre alte porturi, căci, slavă Domnului, neguţători, clienţi şi intermediari se găsesc în toate colţurile lumii. Războaiele să le facă proştii dispuşi a-şi lăsa pielea pentru nişte idealuri perimate. Solidaritatea creştinilor din lumea întreagă? Apărarea Constantinopolelui şi a Crucii? Toate acestea nu reprezentau pentru el decât nişte formule goale. Banul era totul.

Când ajunse în faţa palatului Kalamides, se uită îndelung la faţada majestuoasă, cu colonade corintice de templu grec. Cuprinse apoi în câmpul lui vizual şi alte case şi palate din jur. Pentru ce îşi construiseră romeii edificii măreţe, care să-i lege de Constantinopole? Dacă turcii vor cuceri oraşul, ce se va alege din averile imobiliare? Stăpânii lor îşi vor încheia existenţa fie în robie, fie ca refugiaţi liberi, dar săraci lipiţi pământului. Înţelepţii care nu se lasă amăgiţi de deşertăciunile somptuarii îşi păstrează banii în buzunar ori îi fructifică în afaceri multiple. Mulţumindu-se cu satisfacţiile uşor de cumpărat pe toate meridianele lumii, nu au a se teme de schimbările politice intervenite pe teritoriul unui stat, fiindcă nu sunt legaţi de nici o ţară, de nici o comunitate socială. În orice caz, el, Davanzo, nu va împărtăşi soarta neghiobilor!

Ciocăni în poarta palatului. Când îşi declină numele şi spuse că este aşteptat de senatorul Kalamides, slujitorul îl conduse până la uşa cabinetului de lucru al stăpânului casei. În vreme ce aştepta să fie primit, Davanzo contempla coloanele de marmoră, stucaturile, mozaicurile multicolore, asemenea unor curcubeie aruncate pe pereţi. „Va fi în stare Kalamides să se despartă de toate minunăţiile astea? Sau palatul va deveni o capcană pentru el şi pentru familia lui?” Davanzo admira spiritul versatil, plin de supleţe al senatorului, îl servise ani de-a rândul şi avusese prilejul să-l cunoască temeinic. Şi pe el, Davanzo, şi pe senator îi caracteriza aceeaşi lipsă de scrupule. Kalamides nutrea însă ambiţii deşarte, visa măriri politice, uitând că oamenii de afaceri trebuie să se rezume la acumularea averilor. Ce nevoie avea să ocupe funcţii politice, când cu banii lui putea cumpăra conştiinţa celor mai înalţi demnitari, din care să-şi facă slugi supuse, îşi zise Davanzo, strâmbând din nas.

Uşa cabinetului de lucru fu deschisă de un secretar al lui Kalamides. Senatorul stătea la o masă lungă şi cerceta nişte registre. Ridică privirile asupra căpitanului.

– Lasă-ne singuri! porunci secretarului. Ei? exclamă, uitându-se întrebător la noul-venit.

– Totul e gata! răspunse scurt Davanzo.

– Când are loc plecarea?

– În zori, când străjile sunt toropite de somn.

– Bun, rosti satisfăcut Kalamides. Cum ai făcut să nu trezeşti bănuieli?

– Simplu! Am profitat de edictul împăratului, care îngăduie căpitanilor veneţieni să-şi încarce pe nave mărfurile, cu condiţia de a nu părăsi portul fără permisiunea autorităţilor bizantine. După cum ştiţi, am semnat acest angajament.

– Cu gândul de a-l încălca?

– Legile sunt făcute pentru proşti, Clarissime. Aşa cum mi-aţi cerut, am ascuns comorile Luminăţiei voastre în cala navei.

– Eşti sigur că ai să poţi ieşi din port fără a fi împiedicat de străji?

– Sigur, Clarissime! Ca să nu scârţâie uşa, îi ungi balamalele. M-aţi înţeles, cred. Am profitat şi de o împrejurare favorabilă. Ochii autorităţilor sunt îndreptaţi asupra corăbiilor lui Trevisan, care a făcut gălăgie când i s-a cerut să rămână la Constantinopole. Imbecilul! Acum s-a lăsat târât de valul generozităţilor stupide şi face declaraţii incendiare împotriva turcilor. Autorităţile se tem însă de duplicitatea lui şi îl ţin sub supraveghere. Când mi s-a cerut şi mie opinia asupra rămânerii noastre în port, m-am raliat hotărârii obştii, fără să fac comentarii. Aşa am trecut neobservat.

– Eşti diplomat, căpitane Davanzo!

– Mulţumesc, Clarissime! răspunse veneţianul, înclinându-se cu falsă modestie. La ce oră vă îmbarcaţi, Luminăţia-voastră?

– Eu rămân la Constantinopole, Davanzo. Căpitanul zâmbi cu imperceptibilă ironie.

– Eram sigur, Clarissime! Senatorul îl privi întrebător.

– Sigur? Cum aşa?

– Ştiam că v-aţi dedicat binelui public. Descumpănit de vorbele veneţianului, Kalamides încercă să le descopere dedesubturile. Renunţă însă la o analiză care n-ar fi dus la nici un rezultat, fiindcă judecata lui nu corespundea cu criteriile de apreciere ale veneţianului.

– Fiii mei au să te însoţească.

– Foarte bine, Clarissime.

Davanzo încercă un vag regret. Dacă şi feciorii lui Kalamides ar fi rămas la Constantinopole, şi moartea iar fi surprins sub zidurile oraşului, comorile Kalamizilor i-ar fi rămas lui.

– Fiii mei vor sosi la timp în port. Te mai însoţesc şi alţi romei, Davanzo?

Căpitanul zâmbi.

– N-aş vrea să fac indiscreţii,