– Înţeleg! Şi respectivii te plătesc bine?

– Regeşte! Faţă de dumneavoastră sunt sincer, Clarissime.

Zâmbi şi Kalamides.

– Cred că eşti în plină febră a pregătirilor!

– Oh, nu! Totul e terminat. Pe punţile navelor mele nu se vede picior de om. Orice mişcare ar trezi bănuieli.

– Fiii mei vor avea bilet de liberă trecere, aşa cum mi-ai cerut.

– Vă las cu bine, Luminăţia-voastră. Sper să ne revedem la Veneţia după război.

– Sper şi eu, Davanzo. La revedere!

Căpitanul părăsi încăperea. Rămas singur, Kalamides îşi masă câteva clipe tâmplele care-l dureau. Alesese drumul cel mai complicat, cu riscuri incalculabile, dar şi cu perspective strălucite. Agită clopoţelul de pe masă. Majordomul intră în chip de ecou.

– Fiii mei să vină de îndată la mine! ordonă senatorul.

Se întunecase demult. În camera lui de lucru, cu draperiile trase, Kalamides se plimba enervat prin faţa mesei luminate de lumânări înfipte în sfeşnice de aur. Spre a-şi înşela nerăbdarea, număra romburile de marmoră ale pardoselii. Slujitorii trimişi după fiii lui se înapoiaseră pe înserat cu mâinile goale. Îi expediase iarăşi în căutarea lor, cu poruncă straşnică să nu se întoarcă fără cei doi domnişori.

„Leonidas trebuie să fie pe la vreo femeie! Sau se beţiveşte cu derbedeii lui prin cine ştie ce speluncă din port. Dar Andreas pe unde o fi umblând?” Atât de mare îi era supărarea, încât vorbea de unul singur. Zgomotul unor paşi în anticameră îl făcu să se oprească din mers. În uşă apăru Andreas, plin de noroi, căci umblase prin zloată. Kalamides respiră uşurat.

– De unde vii? întrebă cu prefăcută severitate.

– De la instrucţie. Închipuieşte-ţi, m-au încadrat într-un detaşament de sub comanda lui Reynaud de Brienne.

– Bine. Să lăsăm asta! Du-te şi fă-ţi bagajele! Andreas clipi perplex.

– Bagajele? Unde să plec?

Tonul agresiv al fiului său îl făcu pe Kalamides să se încrunte. Îi cunoştea spiritul de independenţă şi se temea de reacţiile lui. Preferă să nu forţeze lucrurile, refuzând a-i da o explicaţie.

– Navele căpitanului Davanzo vor părăsi în noaptea asta Constantinopolele, transportând cea mai mare parte din avuţiile noastre.

Pe Andreas îl fulgeră o bănuială. Căpitanul încerca să abuzeze de încrederea senatorului.

– Nici o navă nu poate părăsi portul fără aprobarea personală a împăratului.

– Davanzo este un veneţian supus autorităţilor veneţiene.

– Dar Minotto a spus că...

– Ştiu ce a spus Minotto! îl întrerupse Kalamides tăios. Davanzo va porni la drum cu sau fără voia împăratului, cu sau fără voia lui Minotto.

– Dar asta înseamnă trădare! izbucni Andreas. Alerg să dau de veste străjilor!

Se îndreptă spre uşă.

– Stai! porunci senatorul.

Andreas se opri cu mâna pe clanţă şi se uită întrebător la părintele său. Kalamides îi vorbi cu forţat calm:

– Eu i-am cerut lui Davanzo să plece.

Andreas îşi strânse buzele. Luă mâna de pe clanţă.

– Tu, tată, ai făcut una ca asta?

– Da. Am avut în vedere numai interesele familiei noastre.

– Cu preţul unei trădări? Ochii senatorului scânteiară.

– Ia seama, Andreas! Uiţi că vorbeşti tatălui tău?! Îţi ordon, du-te şi pregăteşte-te de drum!

Andreas îşi încleştă pumnii. Se uită fix în ochii senatorului.

– Nu plec, tată!

Se răsuci pe călcâie şi dădu să deschidă uşa.

– Te duci să-l denunţi pe Davanzo? întrebă senatorul.

– Nu! răspunse Andreas, aruncându-i o privire piezişă. Ar însemna să te compromit. Şi acest lucru nam să-l fac. Dar să-ţi fie de-ajuns că ţi-am devenit complice prin tăcerea mea. De o plecare a mea din Constantinopole nici nu poate fi vorba. Dacă fratele meu va voi să pornească la drum, n-am să-l împiedic, îl las să facă ceea ce îi dictează conştiinţa.

Părăsi încăperea, trântind uşa în urma lui. Kalamides se făcuse vânăt. Lecţia pe care i-o dăduse fiul lui îi răsucise un cuţit în inimă. Pentru prima dată Andreas îndrăznea să-l înfrunte cu violenţă. Şi încă pe ce tărâm! Revelaţia aceasta îl duru foarte tare.

Trecu la una din ferestre, dădu draperiile la o parte şi se uită la lapoviţa de afară. Văzu căderea picăturilor de apă pe jumătate îngheţate, în care se reflectau luminile din cameră.

Fiindcă Andreas refuza să plece, se impunea ca Leonidas să se îmbarce. Dacă aici, la Constantinopole, lucrurile vor lua o întorsătură urâtă, trebuia să se afle unul din fiii săi în străinătate, spre a se ocupa de avere şi spre a continua neamul Kalamizilor... Ce se va întâmpla însă dacă slujitorii nu-l vor găsi pe Leonidas? Comorile familiei vor rămâne pe mâna lui Davanzo. Ce încredere putea avea în acest om lipsit de scrupule? Dar dacă ar trimite-o pe Irina la Veneţia? Lipsa ei de judecată se vădise în intriga-i sentimentală cu fiul lui Comnen. Nu! Irina trebuia să rămână la monastire!

Picăturile de apă şi de zăpadă cădeau monoton, însoţind trecerea clipelor care se mistuiau parcă şi ele în bezna de afară... Secundele, minutele, ceasurile se scurgeau, făcând să crească tensiunea aşteptării. Deşi frigul pătrunsese în încăpere prin ferestrele deschise, broboane de sudoare periau fruntea senatorului.

Primul cântat al cocoşilor îl găsi rumegându-şi mânia şi amărăciunea. Să trimită veste lui Davanzo, ordonându-i să-şi amâne plecarea? Poate că Davanzo nici nu i-ar da ascultare.

Nisipul din clepsidra de pe masă se scurgea, exasperându-l. Al doilea cântat al cocoşilor îl găsi pe

Kalamides stând prostrat într-un jilţ şi cu privirile aţintite spre fereastră...

Abia în zori Leonidas sosi acasă. Când îl văzu clătinându-se pe picioare, duhnind a băutură şi râgâind, senatorul renunţă să-i mai reproşeze întârzierea.

– Du-te şi te culcă! îi porunci descurajat.

A doua zi se răspândi în întreg oraşul vestea trădării căpitanului Davanzo. Fuga lui lipsea Constantinopolele de şapte corăbii înarmate, precum şi de şapte sute de oameni, marinari veneţieni şi dezertori romei, care ar fi putut întări trupele de apărare...

* * *

Bartolomeo Contarini se trezi din somn. Gura ii era coclită şi îl durea capul. Se făceau probabil simţite mâncărurile grele şi condimentate, stropite cu vinuri uleioase, de la ospăţul din ajun.

Se uită la ducesa Chiara Giorgi care dormea în pat alături de el, stând cu faţa în sus şi sforăind. Dezbrăcată de luxoasele-i veşminte, ducesa arăta ca o femeie oarecare, veştejită, îmbătrânită. Îi desluşea limpede chipul, fiindcă opaiţul de