pe măsuţa de la căpătâiul patului îi lumina crud ridurile, obrajii demachiaţi cu pori vizibili, gura căscată cu dinţii mâncaţi de cari, gâtul subţire, înfăşurat într-o piele prea largă, ca la şopârle.

Bartolomeo cugetă cu iritare şi amărăciune că treburile îi mergeau tare prost. Îşi suprimase soţia ca să devină duce. Dar după înapoierea lui la Athena, Chiara fusese încolţită de scrupule. Nerio, obiectase ea, murise prea de curând, amintirea lui era încă vie. Athenienii nu i-ar ierta văduvei o recăsătorire pripită.

El îi propusese atunci să facă nunta în secret. După ce se va scurge timpul cuvenit doliului, căsătoria lor va fi anunţată oficial. Formula - deşi nesatisfăcătoare - îi îngăduia să-şi păstreze influenţa asupra ducesei. În caz contrar, poziţia lui ar fi periclitată. Temperamentul ei aprins, meridional, setea de dragoste riscau să o împingă în braţele unui tânăr ofiţer din gardă, ori ale vreunui aventurier cu fizic avantajos. După oarecare ezitări, Chiara acceptase ideea veneţianului. Acum erau soţ şi soţie, dar căsnicia aceasta îl nemulţumea profund.

Sforăitul ducesei îi zgâria auzul. Coborî precaut din pat, ca să nu o trezească, deoarece Chiara se zburlea furioasă ori de câte ori i se tulbura somnul. Bartolomeo îşi puse pe umeri un halat de catifea verde, căptuşit cu zibelină - dar de nuntă al Chiarei -, trecu la fereastră şi o deschise, nădăjduind că aerul curat îi va îndepărta senzaţia de greaţă.

Luna neclintită şi solitară îşi risipea beteala de argint prin văzduhul limpede, îmbrăţişând într-un veşmânt ireal casele albe şi străzile întortocheate ale Athenei.

Ducesa Chiara încredinţase soţului ei morganatic demnitatea de mareşal al Curţii, spre a-l păstra lângă ea fără a da naştere la clevetiri. Dar pe veneţian îl supărau jumătăţile de măsură. În cazul morţii premature a Chiarei, fiul lui Nerio şi al ei, acel avorton rahitic, cu mintea înceţoşată de o tâmpenie congenitală, ar deveni automat duce al Athenei, iar el, Bartolomeo, ar trebui să-şi facă bagajele şi să plece de la Curte, sub privirile batjocoritoare ale duşmanilor.

Spre a preîntâmpina un final atât de trist, se lansase în marea aventură bizantină, aşa cum numea el recentele-i încercări de a-şi însuşi Coroana şi sceptrul basileilor. Fiindcă avea bani mulţi, intrase în tratative cu îndrăzneţul condottier Astore di Faenza, angajat temporar de Republica Florentină, şi îi propusese să constituie o armată de cinci mii de oameni, pe care avea de gând să o trimită în ajutorul Constantinopolelui, evident, în schimbul unor avantaje menite a-i deschide drumul spre tronul bizantin. În îndeplinirea acestui proiect, expediase deja printr-un curier secret o scrisoare împăratului Constantinos, oferindu-i ajutorul său militar. În compensaţie solicita titlul de Caesar, de moştenitor prezumtiv al tronului. Athena avea să devină un fel de centru de recrutare al mercenarilor dispuşi a se înrola sub ordinele lui Astore di Faenza. Proiectul, de o amploare aparent utopică, era totuşi realizabil. Curierul care purta cusut în căptuşeala tunicii mesajul semnat de Bartolomeo plecase de curând la Constantinopole.

Veneţianul închise fereastra şi se întoarse spre pat. Se uită iarăşi la Chiara. De când se căsătoriseră, femeia aceasta devenise capricioasă, fantască. Din dragoste pentru Bartolomeo îşi otrăvise soţul. Va fi însă capabilă să-şi îndepărteze de la tron şi fiul? Veneţianul era hotărât să tragă astfel sforile, încât să scape şi de rahiticul său rival, cu sau fără acordul ducesei.

Se culcă din nou, sperând să poată adormi. Sforăiturile Chiarei continuau zgomotoase, obsedante, izgonindu-i somnul, sporindu-i senzaţia de greaţă. Deodată îl fulgeră un gând. Greaţa era o consecinţă a ospăţului din seara trecută, ori a prezenţei Chiarei? Poate că n-ar fi rău să o suprime şi pe ea, bineînţeles numai după ce va fi recunoscut oficial duce de Athena. Se răsuci în patul care scârţâi dezagreabil. Nu cumva încolţiseră şi în cugetul Chiarei aceleaşi idei?

Bartolomeo stătea într-un jeţ în faţa focului din cămin şi se uita cu coada ochiului la Chiara, care broda pe un gherghef o tapiserie cu subiect religios. Prinţul moştenitor, cu torsul lui strâmb şi cu picioarele-i lungi şi subţiri ca de paing, se juca într-un colţ al încăperii cu nişte păpuşi aduse din Spania. Un tipic interior burghez, în dezacord cu gusturile veneţianului.

Gândurile lui Bartolomeo galopau zănatic. Datorită geloziei, Chiara nu-l lăsa niciodată singur cu doamnele de onoare. Pe cele tinere le îndepărtase de la Curte de îndată ce se recăsătorise, încerca să-l izoleze de lume. Ca să trimită fără ştirea ei curierul la Constantinopole, săvârşise minuni de ingeniozitate. Îl bănuia oare Chiara că voia să rămână unicul stăpân al ducatului?

Ducesa, avertizată parcă de gândurile lui, ridică privirile de deasupra gherghefului şi îi surâse prietenos. Bartolomeo îi atribui însă cele mai ascunse şi negre intenţii. Îi răspunse cu un zâmbet forţat, care voia să pară afectuos. Se întrebă apoi dacă adevăratele lui gânduri nu se filtrau prin făţarnica-i expresie a ochilor. Ducesa îşi reluă lucrul la gherghef. Focul din cămin făcea să trosnească lemnele umede.

Majordomul le anunţă cina. Bartolomeo remarcase că şi în acest domeniu interveniseră schimbări. Cu excepţia banchetelor oficiale, servite în marea sală de mâncare, ducesa dăduse dispoziţii să fie folosită numai sufrageria cea mică din apartamentul ducal. Dineurile somptuoase, cu invitaţi obsecvioşi şi armate de lachei, atât de plăcute lui Bartolomeo, fuseseră înlocuite cu nişte meschine reuniuni de familie - mama, tatăl vitreg şi fiul vitreg - în jurul unei mese pătrate, pe care se perindau monoton feluri de mâncare insipide, servite de doi servitori îmbrăcaţi în negru, ca nişte călugări.

Cei doi soţi, urmaţi de diformul vlăstar al lui Nerio, trecură în sufragerie şi se aşezară la masă. Începură să mănânce în tăcere, aşa cum li se întâmpla de la o vreme.

Li se servea friptura, când le ajunse la ureche un tumult inexplicabil, izbucnit în piaţa din faţa palatului: strigăte, ropot, de cai, zgomot de arme, apoi bufnituri puternice în poarta cea mare.

Palidă, ducesa se ridică de la masă.

– Ce se întâmpla? exclamă alarmată.

Un slujitor dădu buzna în încăpere, bolborosind înfricoşat:

– Turcii!... Au dezarmat gărzile şi au pătruns în palat.

Lacheii care serveau cina se lipiră speriaţi de ziduri. Bartolomeo se repezi spre arcada acoperită cu o draperie, care răspundea într-un coridor de serviciu.

– Mă duc