mai poate fi continuată. Ne văzurăm deci obligaţi să debarcăm. Winnetou o luă înainte, traversînd călare pasarela şi topindu-se apoi în întunericul portului.

Old Death îl caută de îndată pe funcţionarul de serviciu al agenţiei de navigaţie.

— Mă interesează, sir, cînd a sosit aici ultimul transport de călători din Matagorda şi dacă toţi pasagerii au coborît de pe vas.

— Ultimul transport? Alaltăieri, cam la ora asta. Iar pasagerii au coborît pînă la unul, deoarece vasul avea să-şi continue cursa abia a doua zi dimineaţa.

— Aţi fost de faţă şi la reîmbarcarea lor?

— Fireşte, sir.

— Atunci, v-aş ruga să ne daţi o informaţie. Sîntem în căutarea a doi prieteni care au călătorit cu vasul respectiv şi trebuie să fi poposit aici, laolaltă cu ceilalţi pasageri. Am vrea să ştim dacă şi-au reluat călătoria.

— Hm, nu-i uşor de ştiut. Nici nu se crăpase bine de ziuă, era încă întuneric şi pe bord era mare înghesuială. În astfel de condiţii, cum să observi pe fiecare în parte? Probabil că toată lumea a plecat mai departe, exceptînd pe un domn Clinton.

— Clinton? Păi, chiar de dumnealui e vorba. Veniţi, vă rog, mai la lumină! Prietenul meu are o fotografie a lui Clinton. Să vedem dacă-l recunoaşteţi. Într-adevăr, funcţionarul confirmă cu toată siguranţa că acesta e domnul cu pricina.

— Ştiţi, cumva, unde a tras în gazdă? Întrebă Old Death.

— Nu ştiu precis, dar pesemne că la señor Cortesio, ai cărui oameni l-au întîmpinat şi i-au dus bagajele. E vorba de un spaniol care se ocupă cu tot felul de comisioane. Acuma se pare că livrează în secret arme pentru Mexic.

— Sper că e un gentleman?

— Ce să vă spun, sir, astăzi oricine se crede gentleman, chiar dacă-şi cară şaua în spinare.

Aluzia se referea, fireşte, la noi, dar omul n-o făcuse cu răutate.

De aceea Old Death reluă prietenos:

— Vreun han se găseşte oare în acest port binecuvîntat, unde, cu excepţia lanternei dumneavoastră, nu se vede nicăieri măcar un fir de lumină? Adică un han acceptabil, unde să te poţi odihni fără a fi molestat de oameni sau de... alte insecte?

— Nu e decît unul singur. Dar aţi cam lungit discuţia cu mine şi pasagerii ceilalţi trebuie să fi ocupat între timp cele cîteva odăi disponibile.

— Destul de neplăcut, constată Old Death, trecînd calm şi peste această impoliteţe. În casele particulare probabil că nu trebuie să ne aşteptăm la prea multă bunăvoinţă, nu-i aşa?

— Sir, eu nu vă cunosc: nu ştiu. La mine nu vă pot găzdui din lipsă de loc. Dar e cineva care n-o să vă refuze, vreau să spun, dacă sînteţi oameni cumsecade. E un fierar care s-a mutat aici venind din Missouri.

— Perfect! Se bucură Old Death. Doar nu sîntem răufăcători. Îi plătim cinstit şi poate să ne găzduiască fără grijă. N-aţi vrea să ne daţi adresa?

— Nu-i nevoie de nici o adresă. V-aş conduce chiar eu, dar mai am nişte treburi cu vaporul. De altfel, master Lange, aşa îi zice fierarului, nu e încă acasă. La ora asta se află de obicei la cîrciumă. Aşa e tradiţia pe-aici. Ajunge să întrebaţi de master Lange din Missouri. Îi spuneţi că v-a trimis la el reprezentantul agenţiei. Va să zică, o luaţi drept înainte şi vă opriţi la a doua clădire pe stînga. Veţi recunoaşte uşor cîrciuma: e luminată. Prăvăliile încă nu s-au închis.

Dădui omului un bacşiş şi plecarăm, ducînd şeile cu noi. Cîrciuma o recunoscurăm nu numai după geamurile iluminate, ci şi după larma ce răzbătea dinăuntru. Pe firmă, închipuind un soi de broască ţestoasă uriaşă, prevăzută cu aripi şi numai cu două picioare, scria: "Hawks Inn". Deci broasca, în intenţia zugravului, trebuie să fie de fapt o pasăre de pradă, ospătăria numindu-se "Vulturul".

Cum am deschis uşa, năvăli asupra noastră un nor de fum gros şi înecăcios. Consumatorii erau pesemne înzestraţi cu nişte plămîni excepţionali ca să nu se sufoce, ba să se simtă chiar bine în această atmosferă. Excelenta stare a bojocilor se vădea şi din vorbăria neobişnuit de sonoră. Aici nu se discuta cu glas normal. Toţi pălăvrăgeau în gura mare, de-ai fi zis că nici nu-şi ascultă interlocutorii.

Văzînd această plăcută ambianţă, stăturăm cîteva clipe în pragul cîrciumii, ca să ne mai obişnuim ochii cu fumul şi să ajungem a deosebi persoanele şi lucrurile. În cele din urmă, constatarăm că există două încăperi, una spaţioasă pentru clienţii de rînd şi alta mai mică pentru oamenii mai cu vază — fapt nu numai neobişnuit în America, dar şi primejdios, dacă avem în vedere că nici un cetăţean al statelor libere n-ar fi admis vreo discriminare socială sau morală în dauna lui.

Cum în sala din faţă toate locurile erau ocupate, ne îndreptarăm spre încăperea din fund, fără să ne bage nimeni în seamă. Acolo găsirăm două scaune libere la o masă. Lepădarăm şeile într-un ungher şi luarăm loc. La masa cu pricina mai şedeau cîţiva bărbaţi, care beau bere şi discutau între ei. Ne priviră scurt, pătrunzător şi schimbară brusc vorba, fapt pe care îl sesizai după oarecare semne ale lor de stînjeneală. Doi dintre comeseni semănau leit unul cu altul. Se vedea cît de colo că sînt tată şi fiu. Erau înalţi, viguroşi, cu trăsături puternice conturate, cu mîini mari şi grele — mărturii ale unei munci aspre, sîrguincioase. Păreau în fond nişte oameni blajini, dar care tocmai trecuseră printr-un moment de enervare, ca şi cînd ar fi discutat un subiect neplăcut.

De altfel, se şi mutară puţin mai încolo, sugerîndu-ne cu discreţie că n-au poftă să intre în vorbă cu noi.

— Staţi pe loc; domnilor! Li se adresă Old Death. N-o să vă devorăm, deşi de azi-dimineaţă n-am pus mai nimic în gură. Se găseşte pe-aici ceva de mestecat care să nu cadă prea greu la maţe?

Cel pe care îl bănuiam a fi tatăl tînărului clipi din ochiul stîng şi răspunse vesel:

— În ce priveşte integritatea persoanelor noastre, sir, cred că ne-am apăra niţel înainte de a fi înghiţiţi. De altfel, sînteţi leit Old Death.

Sper că nu vă supără comparaţia.

— Old Death? Ăsta cine-o mai fi? Se miră prietenul meu,