— În tot cazul, e un tip mai acătării ca dumneavoastră, un westman, un cercetaş cu mare faimă. Într-o lună de zile omul acela înfruntă mai multe primejdii decît alţii în toată viaţa lor. Băiatul meu, Will, îl ştie la faţă, l-a văzut.

"Băiatul" număra de bună seamă vreo douăzeci şi şase de ani. Avea faţa bronzată şi făcea impresia unui ins gata să se încaiere cu o duzină de adversari. Old Death îl privi pieziş şi-l descusu pe bătrîn:

— Ziceţi ca l-a văzut? Cînd?

— In şaizeci şi doi, dincolo, în Arkansas, puţin înaintea bătăliei de la Pea Ridge. Dar dumneavoastră probabil că nici n-aţi auzit de această bătălie.

— De ce nu? Am pribegit nu o dată prin Arkansas şi cred că atunci mă aflam chiar în apropiere de Pea Ridge.

— Şi de partea cui eraţi, dacă-mi permiteţi întrebarea? Împrejurările sînt în aşa fel, încît nu strică şi ştii ce hram poartă persoana cu care stai la aceeaşi masă.

— Nu vă faceţi griji, master! Sper că nu sînteţi partizanul sclavagiştilor bătuţi. Or, în acest caz, sînt cu totul de părerea dumneavoastră...

— Atunci fiţi binevenit! Dar să revenim la Arkansas şi la Old Death.

Ştiţi, probabil, că acest stat, cînd a izbucnit războiul civil, înclina să treacă de partea Uniunii. Pe neaşteptate, însă, lucrurile s-au schimbat. Mulţi oameni destoinici, care priveau cu oroare sclavajul şi purtarea aristocraţiei sudice, s-au strîns laolaltă declarîndu-se împotriva secesiunii. Totuşi, forţele conservatoare, printre care şi acei baroni din Sud, au pus mîna pe cîrmă. Elementele cu judecata sănătoasă au fost intimidate şi astfel Arkansas se alătură Sudului! Fireşte că faptul acesta a provocat mare amărăciune. Dar pentru moment nu era nimic de făcut. Oamenii au fost nevoiţi să rabde şi să privească neputincioşi cum ţara aceea frumoasă, mai ales în partea ei de miazănoapte, era pustiită de război. Eu locuiam pe atunci la Missouri, la Poplar Bluff, aproape de graniţa cu Arkansas. Băiatul meu, aci de faţă, s-a înrolat, bineînţeles, într-unul din regimentele unioniste care intenţionau să vină în ajutorul celor din Arkansas. O coloană, din care făcea parte şi Will, a fost trimisă în recunoaştere peste graniţă. Acolo a dat peste un număr covîrşitor de trupe inamice şi, după o luptă eroică, ai noştri au fost înfrînţi.

— Va să zică, au căzut prizonieri? Îmi închipui că nu le-a mers tocmai bine. Se ştie cum se purtau statele din sud cu prizonierii. Dintr-o sută de oameni, pe puţin optzeci mureau din cauza tratamentului inuman. Dar de împuşcat nu-i prea împuşcau.

— Oho! Aici vă înşelaţi amarnic. Băieţii noştri s-au ţinut tare, au consumat toată muniţia şi s-au bătut apoi corp la corp, provocînd secesioniştilor pierderi grele.

Pe prizonieri şi să-i măcelărească. Acum, singurul meu fecior, se afla în mare primejdie. Şi dacă-l vedeţi aici întreg şi teafăr, pentru asta numai Old Death merită mulţumiri.

— Cum aşa, master? Mă faceţi din ce în ce mai curios. Te pomeneşti că cercetaşul acela va fi adus nişte trupe în ajutorul prizonierilor?

— Ar fi fost prea tîrziu. Pînă să sosească asemenea trupe, fiul meu s-ar fi prăpădit. Însă Old Death a procedat ca un westman care ştie ce şi cum. Adică, de unul singur, i-a eliberat pe toţi prizonierii.

— Grozav! Asta zic şi eu lovitură!

— Şi ce lovitură! S-a tîrît pe burtă pînă în lagăr, cum fac indienii.

Era seară şi-i venise în ajutor şi o ploaie torenţială, care stinsese toate focurile. Se înţelege că vreo cîteva santinele i-au simţit vîrful cuţitului.

Altfel nu se putea. Secesioniştii se aflau într-o fermă, un batalion întreg. Ofiţerii ocupaseră camerele de locuit, iar trupa se adăpostise la întîmplare. Pe prizonieri, vreo douăzeci la număr, îi îngrămădiseră într-o şandrama unde era instalat teascul de zahăr, păzit de patru santinele, cîte una pe fiecare latură a clădirii. Chiar în dimineaţa următoare, sărmanii băieţi aveau să fie puşi la zid. În timpul nopţii, însă, după schimbarea santinelelor, prizonierii auziră un zgomot pe acoperiş. Nu era ropotul ploii, era un alt fel de zgomot. Stătură liniştiţi şi traseră cu urechea. Deodată, o trosnitură. Şindrila cedă şi cineva tot lărgea spărtura, pînă ce ploaia năvăli peste teasc. Timp de zece minute nu se mai auzi nimic. Dar pe urmă necunoscutul slobozi prin spărtură trunchiul unui copac tînăr, cioturos şi destul de rezistent ca să suporte greutatea unui om. Pe acest trunchi se căţărară prizonierii pînă pe acoperişul nu prea înalt al şandramalei şi de acolo se lăsară în jos, pe pămînt. Afară, cele patru santinele din schimb zăceau în nesimţire. Băieţii le luară armele şi, cu multă dibăcie, salvatorul îi scoase dincolo de lagăr, în drumul ce duce la frontieră şi pe care-l cunoşteau cu toţii. Abia aici aflară ei că omul care îşi riscase viaţa ca să-i salveze era Old Death, cercetaşul.

— Şi i-a însoţit mai departe? Se prefăcu a nu şti Old Death.

— Nu. Spunea că-l aşteaptă nişte treburi urgente şi se mistui repede în bezna nopţii ploioase. Băieţii nici nu apucaseră măcar să-i mulţumească şi să-i reţină trăsăturile feţei. Era un întuneric de nu se vedea om cu om. Băiatul al meu abia de-i ghici statura înaltă şi deşirată.

Dar pe parcurs a schimbat cu el cîteva vorbe de care îşi aminteşte la perfecţie. Eh, de l-am întîlni odată pe acest Old Death! Ar şti şi el cum arată nişte oameni recunoscători!

— O fi ştiind el şi aşa. Îmi închipui că fiul dumneavoastră nu e singurul om cu care s-a întîlnit în viaţă. Dar spuneţi-mi, sir, nu cunoaşteţi cumva pe un anume master Lange din Missouri?

Celălalt îşi înălţă atent capul.

— Lange? Îngînă el. De ce vă interesează?

— Ne temeam că aici, la "Vulturul", n-o să mai găsim loc şi ne-am informat la reprezentantul agenţiei de navigaţie dacă nu cunoaşte pe cineva care ne-ar putea găzdui şi dînsul ni l-a recomandat pe master Lange, sfătuindu-ne totodată să ne referim la bunele lui oficii. De altfel, tot el ne-a trimis încoace, la restaurant.

Tatăl lui Will îşi trecu din nou privirea cercetătoare peste feţele noastre.

— Ei bine, sir, eu însumi sînt Lange. Pentru că