din perimetrul acesteia s-au întreprins numai în contextul urmăririi „brațului propagandistic” al acesteia, ordinele mendicante (franciscanii și dominicanii), active în medii mai puțin tradițional-apusene sub raportul credinței.

Perspectiva reprezintă, fără îndoială, o restricționare severă și reduce, de fapt, caracterul inovativ al cercetărilor, rezumându-se la aplicații canonice. Mult mai împrospătătoare ar fi fost o lectură critică a spațiului european prin asumarea – în linia codificării huntingtoniene – a spațiilor tensionale, „de falie”, a celor unde contactul dintre culturi se produce și germinează noi forme, metise, expresii aculturate ale unor nevoi ce își armonizează ori își rejectează fiecare și reciproc diversele impulsuri, moștenite ori înnoitoare. Chiar dacă toate acestea rămân de rezolvat mai târziu, cu alte prilejuri, de alți autori, faptul că volumul lui Gerhard Jaritz și Ana Marinković stârnește interesul și ridică întrebări îl recomandă atenției publicului pasionat de istorie.

Observator cultural, nr. 644, 5 octombrie 2012

Utopie și contrautopie în modernitatea occidentală 1. Utopie și politică în Anglia secolului al XVII-lea

Preocuparea pentru utopie în cultura română a ultimelor decenii a cunoscut mutații importante. Debutând prin trilogia lui Horia Aramă (Colecționarul de insule, 1981; Insulele fericite, 1986 și O insulă în spațiu, 1991), ea s-a manifestat și în planul teoretic și istoriografic prin studiile lui Sorin Antohi (Utopica. Studii asupra imaginarului social, 1991, ed. a II-a, revăzută, 2004; Civitas imaginalis. Istorie și utopie în cultura română, 1994; ed. a II-a, revăzută, 1999). Abia noul deceniu a adus însă afirmarea acestei preocupări în plan european prin cărțile lui Corin Braga, scrise în franceză și publicate în Hexagon: Le Paradis interdit au Moyen Âge. 1. La quête manquée de l’Eden oriental (2004) și La quête manquée de l’Avalon occidentale. Le Paradis interdit au Moyen Âge – 2 (2006); dar și De l’utopie à l’antiutopie aux XVI-XIXe siècles (2009). Deocamdată, cele trei contribuții ale universitarului rămân cele mai puternic profilate în dezbaterea de idei recentă din afara țării, chiar dacă ele au fost întâmpinate la noi cu cvasimuțenia obișnuită.

Peisajul se diferențiază însă de la o zi la alta și, după ce semințe fertile au fost răsădite cu mult mai devreme – prin publicarea în idiomul național a lui Lucian din Samosata, Campanella, Francis Bacon, Cyrano de Bergerac și Louis Sébastien Mércier, a lui Aldous Huxley și George Orwell etc. –, literatura relevantă domeniului se îmbogățește prin noi traduceri și ediții.

În această direcție este de semnalat volumul de traduceri editat de Dana Jalobeanu împreună cu colaboratorii ei din cadrul unor granturi de cercetare desfășurate în ultimii ani – Doina Cristina Rusu, Oana Matei, Cristian Bențe și Grigore Vida – Casa lui Solomon sau fascinația utopiei. Știință, religie și politică în Anglia secolului al XVII-lea (Editura All, București, 2011, 432 p.). Sunt reunite aici, într-o primă secțiune, două continuări ale Noii Atlantide a lui Bacon (de amintit că o ediție nouă a acesteia a apărut, sub îngrijirea aceleiași cercetătoare, în urmă cu doar câțiva ani): una anonimă, semnată cu inițialele R.H. (1660) și alta aparținându-i lui Joseph Glanvill (finalul anilor 1660), din care se rețin doar fragmente. În cea de-a doua parte a antologiei tematice care îi recuperează pe urmașii baconieni novatlantiști pot fi întâlniți, pentru întâia oară la noi, Gabriel Plattes cu o descriere a Regatului Macariei (1641), Johann Valentin Andreae cu un model de societate creștină (1647), Abraham Cowley, ce propune progresul filosofiei experimentale (1661) și, în fine, trei autori convergenți, rămași printre documentele Societății Regale: William Neile, un anume A.B. – poate Amicus Benevolens, pseudonim sub care se ascunde unul dintre cei patru autori identificați ca posibili responsabili pentru paternitatea textului – și Robert Hooke, un adevărat „Leonardo al Londrei”.

Secțiunea abundentă practicată astfel în universul gândirii utopice, filosofico-politice, a secolului al XVII-lea britanic – sau, dacă se preferă – în posteritatea creativă a baconienilor este de o noutate evidentă pe piața ideilor românești, ceea ce, deja, nu e deloc puțin. În al doilea rând, formarea unui nucleu de studiu articulat în jurul unui program și al unei tematici ținând de istoria și filosofia cunoașterii moderne are și ea o importanță care nu trebuie neglijată, chiar dacă se află, oarecum, la începuturi. Alături de insistent recomandații heideggerieni ai lui Gabriel Liiceanu sau de bine mediatizații medieviști tălmăcitori de filosofie occidentală din preajma lui Alexandru Baumgarten, colaboratorii Danei Jalobeanu îmbogățesc cu o nouă propunere atmosfera de dezbateri ce prinde cheag în direcții plurale în cultura română mai recentă, operând o necesară diversificare și particularizare a demersurilor specializate din câmpul studiilor istorico-filosofice.

Depistarea și obținerea originalelor a presupus, ea însăși, o muncă asiduă. Este vorba însă de efortul de a nu reduce discutarea critică a unei filosofii – cea din Noua Atlantidă, în cazul de față – la opera lui Bacon însuși. Modificarea de viziune merită notificată și apreciată: se studiază o direcție, o tradiție intelectuală, o evoluție în dialogul ideilor, și nu autori sau opere izolate artificial, oricât ar fi de meritorii studiile de caz.

Aparent, suntem foarte departe de casă și chiar de universalitate. Contribuțiile autorilor, anonimi și identificați, din Anglia secolului al XVII-lea, care prelungesc și dezvoltă, în direcții proprii, tezele (și reprezentările) lui Francis Bacon sunt bine înfipte în contextualitatea lor politică și în orizontul de referințe al epocii. Cu toate acestea, scurtăturile pe care le presupune circulația ideilor în spațiul ideal le apropie foarte mult de orizonturi mai familiare Țărilor Române din același moment. În mediile specializate, gândirea politică a secolelor întâiei modernități a depășit de o vreme, și pe scena românească, avansul timid. În Filosofia Renașterii – reeditată în anii ’80 ai secolului