trecut –, P.P. Negulescu avansa o serie de analize utile pentru înțelegerea atmosferei de mare efervescență prin care gândirea renascentistă a spart tiparele conformismului teocratic medieval. Traducerea în 2003 a sintezei franceze a lui Mario Turchetti dedicată tiraniei și tiranicidului a permis cititorilor interesați de la noi să se familiarizeze cu multe dintre contribuțiile importante emanate din arealurile culturilor apusene continentale, ca și a autorilor antici care au inspirat Europa clasică. Utopia politică engleză din secolul al XVII-lea completează, deci, peisajul bogat al incitantului subiect și permite lărgirea discuțiilor despre contribuțiile autohtone la o scară mai amplă. 2. Îndoieli în Casa lui Solomon

Publicând Casa lui Solomon sau fascinația utopiei. Știință, religie și politică în Anglia secolului al XVII-lea, Dana Jalobeanu împreună cu colaboratorii ei Doina Cristina Rusu, Oana Matei, Cristian Bențe și Grigore Vida însoțesc în mod fericit textele traduse prin note introductive, menite să-i facă cititorului cunoștință – conform uzanțelor – cu atmosfera și ideația timpului și locului. O astfel de inițiativă este binevenită atunci când cei care o duc la îndeplinire au o cunoaștere suficient de aprofundată a domeniului. Din păcate însă, anumite formulări, idei sau moduri enunțiative lasă, ici și acolo, îndoieli cu privire la buna stăpânire a subiectului. Câteva astfel de exemple merită să fie invocate, pentru a fi îndreptate sau evitate cu totul pe viitor. Încă de la prima avertizare, „Nota despre traduceri” spune:

Traducerea unor texte de secolul al XVII-lea pune tot felul de probleme; una dintre cele mai importante este lipsa unui vocabular științific și cultural de limbă română care să dateze dintr-o perioadă similară. Ca urmare, traducătorul este obligat să modernizeze textul (pp. 9-10).

Afirmația este și neîntemeiată, și discutabilă. Neîntemeiată pentru că, încă din anii ’50-’60, P.P. Panaitescu, editorul cronicii atribuite lui Grigore Ureche – de fapt, compilația lui Simion Dascălul –, elaborată pe la mijlocul secolului al XVII-lea, ca și al scrierilor lui Miron Costin, și-a însoțit edițiile, repetate și ameliorate, de indici și vocabulare auxiliare, ce cuprind și o asemenea terminologie. Eu însumi am discutat, într-un studiu introductiv destul de amplu, chestiunea izvoarelor gândirii politice ale lui Grigore Ureche și Simion Dascălul în ediția Letopisețului Țării Moldovei pe care am îngrijit-o în 2007, insistând asupra unora dintre concepte. Ediția de Opere cantemiriene conține și ea aparate critice care pot oferi o orientare în teritoriul conceptual – ezitant, inovativ, insuficient poate, dar cu niciun chip inexistent sau lipsit de complexitate –, care ar fi putut oferi repere pentru un interes de felul celui subînțeles odată cu exprimarea regretului editorilor. Dacă aceste demersuri le-au rămas necunoscute Danei Jalobeanu și echipei domniei sale, vina nu este nici a lui P.P. Panaitescu, nici a altor erudiți, și nici nu este vorba despre o carență a culturii române.

Mai curând s-ar putea ca la mijloc să fie persistența unor prejudecăți despre „noutatea” culturii noastre și persistența ei în zona aurorală, ceea ce pare destul de stupid în condițiile în care, înainte de a scrie în vernaculară, românii – nu altfel decât alte popoare ale Europei timpurilor mai vechi – au utilizat o lingua sacra. Explicația pentru acest tip de suficiență (involuntară) este, cred, și elogiul străruitor adus specializării (cu variantele ei: super- și hiper-specializarea în înțelesul de tehnicizare progresivă și ieșire din sfera culturii generale într-o manieră cât mai decisă; a se vedea volumul lui H.-R. Patapievici, Despre idei & blocaje), care nu le „îngăduie” tinerilor cercetători într-ale filosofiei să arunce priviri mai ample de recunoaștere și identificare împrejur. Și cu toate acestea, atunci când vine vorba despre noțiuni și concepte, o ochire iute prin resursele istorice și filologice nu strică…

În al doilea rând, premisa teoretică de la care se pleacă nu rămâne de necontestat. Dacă terminologia politologică a secolului al XVII-lea din Moldova, Țara Românească și, eventual, Transilvania mediilor cărturărești de limbă română ar fi fost mai bine cunoscută, mai notorie, mai la îndemână, s-ar fi cuvenit traduse textele englezești într-o asemenea română arhaizantă? Personal, nu aș adera la o asemenea soluție, câtă vreme nu dorim să maimuțărim vorbirea de odinioară. Preferabilă mi s-ar părea semnalarea, cel mult, în notele de subsol, a echivalențelor cu iz arhaic.

Dana Jalobeanu se referă apoi, într-un alt loc, și la faptul că Noua Atlantidă conține…

…imaginea memorabilă a unei instituții organizate pentru a produce, administra și disemina cunoaștere cu privire la fenomenele lumii naturale – și a mecanismelor ascunse care stau la baza producerii lor. Această instituție – Casa lui Solomon – reprezintă primul model de organizare „științifică” care ne înfățișează cunoașterea drept o întreprindere cumulativă, comunitară și testabilă experimental (p. 11).

Las deoparte graba de a adopta o terminologie de extracție și occidentală, dar și economică, pentru a desemna proceduri ale ameliorării cunoașterii („a produce” se leagă de producția socială de bunuri de consum, dar și… simbolice; dar, în cele din urmă, pe piața cunoașterii ajungem să ni se livreze nu atât cunoaștere, ci… „produse”, mărfuri, conținuturi, dar mai cu seamă ambalaje etc.). Faptul că Bourdieu este prizat și utilizat din greu este important în domeniul sociologiei cunoașterii, al sociologiei artei, nu neapărat și în acela al adecvării terminologiei lansate la surprinderea realităților – din secolul al XVII-lea – mai aproape de ceea ce sunt ele. Putem folosi aporturile sociologului francez și ale celor de după el pentru a descifra realitățile secolului al XVII-lea, când și structura claselor sociale era încă destul de neprecizată în raport cu realitățile – postindustrializare – de la care pleca analiza acestei linii de dezvoltare sociologică?

Să fie însă Casa lui Solomon ceea ce se pretinde aici, o prioritate absolută? Oare spiritul universității renascentiste nu era cam același? Lipsea caracterul organizat al eforturilor de cunoaștere? Era absent cu totul proiectul experimental?