Se dovedea irelevant sub raportul interesului comunitar ceea ce se petrecea în sfera academică? Poate că afirmațiile prea tranșante ar trebui evitate, preferându-li-se formulări mai prudente și ceva mai nuanțate, oricât respect am avea pentru gândirea lui Francis Bacon. 3. Modernitatea contrautopică

Interesul pentru utopie și contrautopie – sau utopia neagră, cum i-au mai spus unii – în cultura română recentă se leagă, desigur, de antecedentele mai vechi, dar mai ales de experiența traiului sub dictatură din deceniul al nouălea al secolului trecut. Stânjeneala de a constata că realitatea nemijlocit trăită, imediată se conformează unui model prefigurat deja de faimosul autor – interzis formal în România – George Orwell, atât în fabula Ferma animalelor, cât și în romanul 1984, a impulsionat curiozitatea către versantul antiutopic. Ea s-a manifestat, o vreme, în mișcarea marginală a cenaclurilor de literatură SF („fandomul”), dar a putut îmbrăca și forme de manifestare tolerate de regim, precum volumele lui Horia Aramă, Colecționarul de insule sau studiile lui Sorin Antohi publicate pe tema utopismului în conexiune (și) cu istoria românească într-un anuar științific din provincie, mai puțin circulant și vizibil.

Abia cercetările mai sistematice de după căderea regimului personal ceaușist au precizat mai în amănunt și în abordări mai sistematice această direcție de atac în cercetarea culturii moderne și contemporane, mai cu seamă prin condeiele unor istorici și critici literari specializați în cunoașterea literaturii SF, precum Cornel Robu și Mircea Opriță.

Corin Braga s-a alăturat tendinței de explorare a universurilor contrautopice odată cu extinderea cercetărilor sale comparatiste la dimensiuni europene, prin elaborarea unei teze doctorale în spațiul hexagonal și prin inaugurarea colaborării sale cu edituri franceze (Harmattan, Garnier). După cele două părți ale unei cercetări ample referitoare la localizarea Paradisului terestru în diferite arealuri culturale, într-un nou volum, el s-a ocupat de trecerea de la Paradisul pierdut la antiutopie, în secolele al XVI-lea – al XVIII-lea. Fenomenul, de o amploare subdimensionată și subestimată anterior, se dezvăluia ca o revoluție majoră în imaginarul modernității, indicând un șantier în cadrul căruia vocea exegetului român avea multe de spus. Iată că 2012 aduce însă un nou titlu al aceluiași, Les Antiutopies classiques (Garnier, Paris, 2012, 350 p.), indicând vitalitatea unei preocupări și extinderea investigațiilor sistematice în domeniu. Paradoxul tradițiilor culturale face, astfel, ca o preocupare ce implică eforturi importante occidentale, reținând în chip binemeritat atenția cititorului cultivat din Vest, să apară la noi, în virtutea păstrării majorității personalităților critice și a temelor abordate în mod curent în interiorul unui înțeles relativ stabil, dacă nu chiar osificat, al noțiunii de literatură într-o marginalitate exotică.

„Într-un volum anterior, ne-am propus să arătăm cum critica teologică și cenzura religioasă au provocat, în secolul al XVII-lea, apariția unei serii de antiutopii care demonstrau cum pretenția omului de a instaura cetatea ideală și paradisul pe pământ fără medierea lui Hristos și a Bisericii dădea naștere unor societăți infernale și conducea la damnare”, spune Corin Braga, doar pentru a preciza că:

în acest al doilea volum al dipticului, continuăm cercetarea asupra antiutopiilor, încercând să demonstrăm că, în descendența criticii religioase, două alte curente de gândire, raționalismul și empirismul, au dat, în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, lovituri decisive optimismului utopic și au determinat apariția contra-utopiilor clasice (p. 7).

Rezumat astfel, proiectul ambițios de aparență exuberantă își dezvăluie sumar seriozitatea fundamentală, recomandându-se ca unul cu importanță pentru o înțelegere mai complexă, din alt unghi decât cel tradițional, al istoriei curentelor de gândire europene, dar și al filosofiei ca atare. După istoria în – deocamdată – șase volume a lui Michel Onfray, alte abordări, precum cea a lui Corin Braga, reașază în contexte diverse imaginea despre traseul urmat de cunoaștere, resorturile din care s-a hrănit aceasta în diverse epoci istorice și avatarii pe care i-a cunoscut (uneori, chiar în afara discursului despre generalități, luând calea aparentă a narativului, precum la Campanella ori Francis Bacon).

Cele două părți ale volumului sunt puse, prima, sub semnul criticii raționaliste, iar cea de-a doua, sub acela al criticii empirice a gândirii utopice. Astfel, după ce se trece în revistă corozivitatea cu care filosofi precum Descartes, Malebranche, Spinoza și Leibniz – dintre cei mai cunoscuți – au întâmpinat facultatea imaginativă și, mai ales, spiritul utopic, se ia notă de răspunsul primit din partea utopiștilor. Dezabuzați, aceștia au început să producă utopii negre. Observația este importantă, pentru că arată cum, odată dezavuat, apolinicul s-a revărsat în dionisiac, iar imaginarul „negru” i-a luat locul celui azuriu. Această dinamică prefigura, de altfel, suspiciunea cu care unii dintre maeștrii modernității, precum Marx sau Freud, au demantelat spiritul optimist și constructiv din vremea revoluției industriale și al „frumoasei epoci” (la belle époque), azvârlind lumea în cultura crizei universale (prin Spengler și ceilalți). De aici poate rezulta întrebarea câte dintre diagnosticele puse evoluției societății, civilizației și culturii sunt rezultatul unor constatări de teren, întemeiate pe date empirice, recoltate prin observare directă, și câte rămân efectul unor mode intelectuale, al unor schimbări de paradigmă și de metodologie în judecarea fenomenelor vieții umane.

Tocmai despre așa ceva vorbește autorul în partea secundă a lucrării, analizând felul cum empirismul și materialismul au fost doctrinele care au impus un nou cod de lectură a lumii, fapt ce a condus la o nouă lectură, mai lipsită de jubilații, a acesteia. În mod vădit, tezele lui Corin Braga beneficiază din plin de rezultatele la care au ajuns Kuhn și Feyerabend, cei care au supus înseși „ticurile” cunoașterii și metodele din arsenalul științei la o scrutare atentă, descoperind astfel cât e adevăr și cât reprezentare a acestuia prin intermediul unor ceremonialuri savante specifice.

Dipticul lui Corin Braga împrospătează piața românească de idei și participă, în nume românesc, la discuția actuală din lumea științifică a Occidentului cu depline drepturi.