nr. 579, 17 iunie 2011; nr. 627, 8 iunie 2012

Sintagma „carte neagră” a ajuns să aibă un înțeles precis, neechivoc. O astfel de carte face inventarul represiunii politice și civile, incluzând o mare diversitate de aspecte și tinzând către exhaustiv. S-au publicat deja Cartea neagră a comunismului, Cartea neagră a capitalismului, Cartea neagră a colonialismului – dintre toate doar prima fiind tipărită și în limba noastră –, iar de curând a apărut în română și Cartea neagră a Revoluției Franceze (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2010, 886 p.). Firește însă că seria este, practic, inepuizabilă și ar putea cuprinde și cărți negre dedicate inchiziției, militarismului, lui Napoleon, lui Alexandru cel Mare, lui Cezar și Carol cel Mare, colonizării Americilor, epopeii turcești în Balcani etc. Ar fi chiar oportună tratarea cât mai multor fenomene sociale și politice care au implicat măsuri represive, începând cu robia babiloniană și continuând cu uciderea pruncilor de către Irod, fiindcă niciodată nu vom ști destule despre asemenea îndepărtate, dar traumatice evenimente istorice. Nici alungarea evreilor din Peninsula Iberică nu a beneficiat încă de o tratare similară. Ce să mai vorbim despre conflictele africane de tipul celor care i-au opus pe hutu și tutsie, războaiele dintre sunniți și șiiți, cele dintre catolici și protestanți sau cele împotriva „schismaticilor” ortodocși?

Pe scurt, alcătuirea ansamblurilor numite „cartea neagră” în legătură cu oricare dintre evenimentele sau procesele istorice care se pretează abordării alcătuiește un răspuns la versiunile oficiale ale istoriilor respective care, după obicei, redau punctul de vedere al învingătorilor. Un asemenea serviciu – venind tot dinspre arealul cultural francez – i-a făcut filosofiei Michel Onfray, în O contraistorie a filosofiei, semn că tratării în contrapunct nu i se pretează doar evenimențialul istoric, ci și doctrinele ori ansamblurile ideologice.

Coordonarea Cărții negre a Revoluției Franceze îi revine lui Renaud Escande, dar printre autorii diverselor capitole se numără Pierre Chaunu, J.P. și I. Brancourt, Gh. de Diesbach, Gr. Woimbée, J.-Chr. Petitfils, H. Beausoleil, J. Charles-Gaffiot, J. Charles-Roux, Fr. Rouvillois, J. de Viguerie, R. Secher, A. Gady, J. Dumaine etc. (enumerarea tuturor autorilor ar consuma masiv din spațiul prezentului articol). Pe lângă cele două părți de studiu savant al problematicii represiunii în Revoluția Franceză, o terță secțiune a cărții cuprinde o antologie de texte grupate în jurul a unsprezece momente și probleme importante din Revoluția Franceză.

Efortul redutabil de a aduna atâția scribi în jurul ideii de a releva partea întunecată a Revoluției Franceze – coordonatorul vorbește despre „dedesubturile istoriei și istoriografiei revoluționare” – vine dinspre niște istorici care se dovedesc mai sensibili la raptul social-politic și umanitar pe care îl presupune o ruptură violentă de tradiție și acest punct de vedere își are, fără îndoială, legitimitatea lui. Te poți întreba oricând, legat de evenimentele tragice ale devenirii unei societăți, dacă lucrurile puteau fi făcute numai și numai așa cum s-au petrecut ori încăpeau și alternative viabile. Trebuiau să moară atâția francezi pentru a obține schimbarea? Meritau să fie distruse atâtea valori în numele instaurării noului? Era chiar necesară schimbarea?

De fapt, dacă se ignoră programatic supoziția că numai necesitatea actualizează potențialitățile, punându-le în act, și că nu toate posibilitățile devin realitate, asemenea întrebări se pot isca în fiecare moment, în legătură cu orice. Cu asemenea interogații – ce-ar fi fost dacă…? – se ocupă istoria contrafactuală, un gen de discurs istoriografic aflat la intersecția științei cu predicția și a discursului științific cu narativitatea de tip science-fiction. La noi, unde până și guvernele lucrează cu numai unul, maximum două scenarii de pregătire a viitorului (și asta doar atunci când, sub te miri ce presiune bizară, ies de sub imperiul clipei, aspirând la strategii gândite să aibă măcar un pic de viitor), acest tip de abordare ține încă de domeniul ficțiunii și al improbabilului.

Va fi având un substrat pios și reparator perspectiva din Cartea neagră…, dar ea pare și expresia unei drepte monarhice, a unei nostalgii după Vechiul Regim – fie și perceptibil mai mult la nivel decorativ, precum în Marea Britanie contemporană –, al unei mitologii a dezvoltării organice, a unui conservatorism de nuanță clerical catolică.

O ipoteză de lucru aduce a „conspirativită” (întrebarea despre cât de spontan a fost atacul asupra Bastiliei este amuzantă, pentru că, fiind vorba despre o revoluție, și nu o ridicare conjuncturală a celor sărmani, nici nu este necesară ipoteza spontaneității pentru a explicita evenimentul). Alta încearcă să demonstreze cât de păguboasă a fost confiscarea averilor monastice, prevalându-se de suplimentul de cunoaștere pe care îl oferă posteritatea, când este limpede că în cursul transformărilor nu prea ai de unde ști cu precizie unde vei ajunge și ce consecințe se pregătesc să apară… Interesantă e și acuza de fascism înainte de fascism formulată cu privire la Saint-Just. Suntem astfel, în multe privințe, pe un teren de testări unde procedura prin reducerea la absurd sau, măcar, împingerea către extrema suprasubliniată devine o abordare legitimă.

Procedeul este ingenios și merită testări și în legătură cu alte subiecte, chiar dacă nu dizlocă impresia de eveniment fondator al unei anumite modernități politice pe care o lasă, prin tradiția estimărilor istoriografice de până acum, Revoluția Franceză. El este rezultatul unei confruntări ideologice care nu ar fi posibilă în afara unui context democratic și a evoluțiilor metodologic-științifice pe direcția acreditării unui anume relativism, pluralism istoriografic ce favorizează viziunile diverse și concurente asupra aceluiași fapt istoric.

Mai e un drum până la afirmarea în istoriografia noastră a acestei dexterități de a te îndepărta de istoriografia și discursul oficial. Deocamdată, semnele schimbării sunt puține în această direcție, așa încât nu e