Observator cultural, nr. 567, 18 martie 2011

Frecvența cu care revine, în ultimii zece ani, în discuție tema reorganizării pe baze regionale a României indică faptul că problematica aceasta – cu o lungă tradiție în spațiul țării noastre – a ajuns la o nouă scadență, atât din punctul de vedere al dezbaterilor intelectuale, cât și din acela al deciziilor politice. Mai multe evidențe stau la originea acestei situații: precedentele în materie de gândire și regândire a organizării statului român, pluralitatea corpurilor care, prin unire, au ajuns să alcătuiască în modernitate România actuală, problemele configurate în funcționarea aparatului statal, mai cu seamă în ce privește capacitatea acestuia de a răspunde optim nevoilor cetățenești și celor legate de dezvoltarea întregului, cu toate părțile care îl alcătuiesc.

Pentru a înțelege mai adecvat contenciosul regionalist, eforturile sociologilor, ale experților în guvernanță și administrare, ale politologilor, economiștilor, experților în antropologie și în cultură populară nu sunt suficiente. Istoricilor le revine însă să clarifice, pe cât posibil, evoluțiile din trecut care țin de factorii care au creat coeziune între membrii comunităților dintr-un anumit spațiu cu trăsături specifice, al celor care au asigurat perpetuarea legăturilor sufletești și al solidarităților între oamenii unui anumit teritoriu, dintre aceștia și arealul respectiv.

Pe acest fundal, istoriografia regională românească a înregistrat o serie de apariții demne de atenție, printre care merită enumerată și recent apăruta sinteză a Liviei Ardelean, Istoria economică și socială a Maramureșului între 1600-1700 (Editura Etnologica, Baia Mare, 2012, 462 p.). După cum se știe, multă vreme Maramureșul a avut o marcată autonomie regională, fiind în Evul Mediu una dintre „țările” incluse, de la un timp, în componența Regatului Maghiar, iar apoi, în modernitatea timpurie – chiar epoca despre care scrie autoarea – aparținând de Principatul transilvan. Din 1688, Țara Maramureșului a trecut în componența Imperiului Habsburgic, rămânând o parte a acestuia până la sfârșitul Primului Război Mondial.

În cartea Liviei Ardelean, alcătuită pe baza colectării și prelucrării masive de documente de arhivă – căci cercetătoarea este de profesie arhivistă –, viața economică și cea socială a Maramureșului intră în atenție scrutării istorice ca urmare a constatării unui gol bibliografic.

Pentru secolul luat în discuție, cantitatea studiilor și articolelor era foarte mică și orientată doar pe anumite teme și subiecte, fără a avea un caracter de analiză generală (p. 8).

Șocul este acela de a afla că abia vreo 10% din materialul păstrat, relevant pentru temă, a fost cercetat deocamdată. Iată că mitul inexistenței surselor scrise pentru trecutul nostru se clatină serios, cel puțin pentru secolul al XVII-lea maramureșean, chiar dacă materialul documentar se află în arhive interne, și nu în altele, străine, mai greu accesibile.

În fața unei astfel de evidențe, opțiunea metodologică s-a impus de la sine. Cum stabilirea faptelor și a raporturilor între ele era principala prioritate, autoarea a ales calea reconstituirii ferme, pozitiviste, lăsând pentru alți autori sau pentru alte ocazii exploatarea materialului descoperit din perspective hermeneutice mai sofisticate. Și acesta este unul dintre modurile în care baza documentară a unei cercetări exercită presiuni asupra investigatorului, obligându-l la alegerea cea mai potrivită în raport cu agenda lui de lucru. Această împrejurare explică de ce încă, în istoriografia română, pozitivismul rămâne, pentru destule subiecte și sectoare de exploatare, opțiunea aproape obligatorie.

La Livia Ardelean acest mod de a opta trebuie înțeles ca frazare economică, sub raport stilistic, căutătoare de transparență, cu economie de mijloace retorice și expresive, într-un stil atic de bună factură. Nu o dată, chiar dacă stilistic diferit, demersul ei îl amintește pe cel al lui David Prodan, adeptul construcției istoriografice pornind de la bază, cu „munca de cărămidar”, după cum obișnuia el să spună.

Ce imagine obține, la capătul cercetării, Livia Ardelean? Maramureșul a fost provincia cu numărul cel mai însemnat de nobili mici din întreaga Ungarie. Faptul ca atare nu a determinat însă această aristocrație provincială de mică putere să basculeze regiunea pe o altă poziție, mai semnificativă, în ansamblul sistemului de putere, oricare a fost el în decursul timpului. La rândul ei, populația servilă, needucată și reticentă la nou, a rămas fidelă vechii confesiuni ortodoxe, dar a fost și incapabilă să se emancipeze masiv, neputându-și deci ameliora poziția socială și starea economică. Principala bogăție a regiunii acesteia, săracă în terenuri cultivabile, a fost sarea, exploatată cu metode de relativ mic randament inițial, iar ulterior, prin aducerea în partea locului a unor experți din Europa Centrală, în condiții similare cu cele din restul aceleiași regiuni a Europei. Totodată, estimarea autoarei că, în linii mari, Maramureșul a urmat calea dezvoltării Transilvaniei, nivelul de trai și evoluțiile sociale din spațiul ambelor provincii fiind similare, arată mai clar că situația de aici nu era o excepție în raport cu zona proximă. Organizat politic în funcție de abundența micii nobilimi, în forme compatibile, beneficiind de exploatarea sării la Coștiui și fiind apărat de cetatea Hust, în jurul căreia s-a dezvoltat un sistem militar propriu, Maramureșul secolului al XVII-lea avansa încet către modernitate.

Continuând, dintr-un anume punct de vedere, demersurile de istorie regională inițiate de Radu Popa în cazul Maramureșului și al Hațegului, Livia Ardelean completează semnificativ o lacună istoriografică a țării descălecătorilor Moldovei, aducând mai aproape de ochiul cititorului actual, uneori cu accente neașteptate, un teritoriu rămas în conștiințe ca unul al exuberanțelor folclorice și al civilizației lemnului.

Observator cultural, nr. 645, 12 octombrie 2012

Dintre autorii români fără