de noroc la public(at), Ioan Budai-Deleanu pare un campion. Nici măcar Dimitrie Cantemir nu îi egalează destinul nefericit, căci, de bine, de rău, știm măcar cum arăta principele, și încă pe baza mai multor portrete de epocă din care cel puțin gravura cu perucă și straie occidentale se dovedește o redare a chipului princiar în termeni realiști. Pe Budai-Deleanu nu îl știm. S-au propus atenției mai multe portrete ale lui, dar niciunul dintre ele nu convinge. Avem regretul că, la cumpărarea manuscriselor răposatului consilier din Liov pentru Academie, Gheorghe Asachi a ratat șansa de a lua cu sine, de la familie, și un portret al celui dispărut.

Rămânem, așadar, cu alte portrete, simbolice. Portretul poetului (în Țiganiana și în Trei viteji), al istoricului, al filologului, al juristului, al traducătorului; mai sumar, dar mai direct: al autorului de scrisori către diverși contemporani… Și acestea, spre a fi puse împreună, ca să reconstituie portretul cultural plurifațetat al unui savant și artist de excepție al modernității noastre, presupuneau cutreierări stăruitoare prin biblioteci, până de curând.

Acum însă, colecția Opere fundamentale, coordonată deja de mai mulți ani de criticul și istoricul literar Eugen Simion, a ajuns să includă și volumul Ioan Budai-Deleanu, Opere (ed. îngrijită, cronologie, note și comentarii, glosar și repere critice de Gheorghe Chivu și Eugen Pavel, Academia Română și Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2011, 1354 p.). După dispariția Editurii Minerva, specializată în valorificarea moștenirii istorice a culturii noastre, și după sistarea seriei de Cărți fundamentale ale culturii noastre – inițiată și sponsorizată de Fundația pentru o Societate Deschisă în anii ’90 –, seria concepută și condusă de Eugen Simion a umplut un gol care, persistând, ar fi riscat să reteze culturii noastre întreaga dimensiune istorică. Ea continuă să apară, într-un format și în niște condiții care evocă „pleiadele” franțuzești: hârtie „de biblie”, copertă tare (din piele tehnică!), supracopertă de carton gălbui, aparat critic savant de ținută, colaboratori autorizați, dintre specialiștii domeniului.

Aliații academicianului în proiectul budai-delenian, Gheorghe Chivu și Eugen Pavel, sunt editori prestigioși. Primul s-a ocupat de opera lui George Coșbuc, de Codex Sturdzanus (1992), de Institutiones linguae valachicae. Prima gramatică a limbii române scrisă în limba latină (2001) și de Dictionarium valachico-latinum. Primul dicționar al limbii române (2008). Cel de-al doilea a îngrijit filologic edițiile Palia de la Orăștie (1984), Biblia de la Blaj (2000) și a scris studiile Carte și tipar la Bălgrad (1567-1702) (2001) și pe cele din Între filologie și bibliofilie (2007). Pe lângă titlurile enumerate, fiecare dintre cercetătorii menționați a făcut parte din diferite echipe prestigioase care au conceput și pus în circulație opere de erudiție filologică.

Astfel, noua apariție – cumulară – a lui Ioan Budai-Deleanu, concepută ca „o ediție diplomatică și, în același timp, recapitulativă”, adună în paginile ei majoritatea textelor cunoscute din autorul hunedorean (galițian prin adopție) iluminist. S-a optat pentru eliminarea, deocamdată, a textelor unde – datorită statutului de ciornă în care majoritatea a rămas – ideile și argumentațiile se repetau, preferându-se forma cea mai elaborată și mai apropiată de proiectul definitiv, chiar dacă proiectul a întârziat să se împlinească pe durata vieții autorului. Și traducerile au fost supuse unui proces de selecție, iar din Țiganiada nu s-au reprodus toate cele trei versiuni. Acolo unde s-a putut, s-a apelat la edițiile preexistente cele mai realizate, consultându-se însă, încă o dată, manuscrisele. Precizarea explicită a acestora i-ar fi scutit pe merituoșii editori de interpelarea publicată în România literară a istoricului Ladislau Gyemánt, primul editor – împreună cu Ștefan Pascu – al principalei lucrări istorice a lui Budai-Deleanu, Despre originile popoarelor din Transilvania, legată de omiterea menționării exprese a acestui aport.

Ar fi fost excelent dacă epistolarul s-ar fi îmbogățit și el, cu oricât de puține piese noi, aducând ceva în plus față de ediția lui Iosif Pervain. Toate acestea, și altele, ar putea fi îndreptate și completate într-o ediție ulterioară nu pentru că pasul – uriaș – pe care îl face ediția de față nu ar conta sau ar fi o neîmplinire, ci tocmai pentru că stadiul restituirii la care s-a ajuns merită împlinit într-un proiect care să treacă de la „opere” la încercarea de a se restitui integralitatea textelor budai-deleniene păstrate până astăzi și identificate ca atare.

Deocamdată, bucuria – neadumbrită – este aceea de a putea ține în palmă o primă însumare cu adevărat reprezentativă a textelor autorului Țiganiadei. Nu e lucru puțin, mai cu seamă în condițiile de aristocratică materialitate pe care le presupune înscrierea volumului în seria menționată. Senzația – și profitul – este comparabil(ă) cu ceea ce simte un meloman intrând în posesia colecției de CD-uri ce epuizează creația cunoscută a lui W.A. Mozart. Pentru a simți însă deplin ebuliția unui astfel de creator capabil să arpegieze pe multiple planuri, chiar și schițele, caietele cu note, lucrările cu idei recurente – în fapt, diverse crochiuri strategice, cu reluări și obsesii, cu laitmotive și nuanțe care jalonează o viață – sunt importante.

Deja, din acest stadiu, budai-deleanologia ar putea înregistra un avans prin simpla soluție a aducerii la îndemâna oricărui interesat a marelui ansamblu textual transportat cu mare grijă de Gheorghe Asachi în țară și completat de descoperirile altor istorici literari.

Ce statură are Marele Ardelean în cultura noastră se poate înțelege chiar și din puține cuvinte. Dau, spre lămurire, mai jos doar două citate din el:

Încă de pe vremea când hotărâsem să alcătuiesc un dicționar al limbii române […] mi-am dat seama […] că am datoria să prezint celor preocupați de studiul limbilor și o gramatică… […] Ca să poată fi folosită atât de compatrioții mei, cât și de străini, o voi scrie