prinț al scrisului travestit până atunci în haine de împrumut. Era o carte fără pereche, scrisă sporadic timp de cincisprezece ani, neprevăzută într-un plan, fără contract de editură, scrisă anume cu ochii pe cer, supremă detașare de toate câte, în vremea aceea, erau atât de tulburi și cenușii. O carte în care erai liber și care sfida portretul en pied al „filologului, eseistului și omului de cultură“ Petru Creția.

Ei bine, nici atunci nu am ajuns să te înțeleg. Fastul Culturii era pentru mine prea strălucitor și, la drept vorbind, crescut la școala lui Noica, nu juram decât pe filozofie. Nu-ți puteam ierta tratatul, abandonat, despre contingență și cârma ediției Platon scăpată din mână. Pe acest fond de iubire dezamăgită, de așteptare dezmințită și, până la urmă, de prematură sclerozare, am scris fraza aceea teribilă din Jurnal, în care numeam Norii „un Ersatz de destin“, când, dimpotrivă, acolo fusese vorba tocmai de o nesperată, căci petrecută în târziu, întâlnire cu destinul tău. Când, în preajma plecării mele în Germania, mi-ai arătat și proaspăt apărutul tău volum de poezii, am crezut că între noi nu mai era cu putință nici un dialog. Eu aveam în față tratatul de peratologie — era la modă să fii urmărit de o idee — și grija de a nu-l dezamăgi pe Noica…

Şi deodată am început să obosesc; o oboseală fără cauză, o leșuială stătută a pus treptat stăpânire pe mine și voința de a face, alimentată de o sănătate până atunci expansivă și barbară, a prins să se topească. Începeam să simt că o idee trebuie să-și afle acoperirea în altceva decât în voința de a o desfășura. Tot ce făcusem până atunci se petrecuse pe o scenă care nu mă locuia, o scenă ridicată pe ambiții, pe mode, pe prejudecăți și ticuri culturale, o scenă pe care avuseseră loc spectacolele impure ale unei afirmări exterioare. Mă despărțeau de mine articole cu lungi subsoluri, cărți fandosite împănate cu termeni de paradă, grimase culturale. Filozofia aceea de aparat, despre al cărei autor Kierkegaard spusese că seamănă cu un om ce-și construiește un palat, el rămânând să locuiască pe mai departe într-o cămară de slugi, îmi făcea dintr-odată silă. Cărți cu bibliografii complete, savante teze de doctorat — gemeau de ele rafturile bibliotecii din Heidelberg —, scrise totuși de oameni în jurul cărora se năruise cândva lumea, nu erau, până la urmă, decât cărți moarte, lipsite de biografie, alcătuite în numele unei mincinoase „cunoașteri pure“. Cui foloseau? Cine le citea?

Am încercat să mă lupt cu aceste gânduri. Mă aflam totuși într-una dintre marile capitale ale filozofiei europene… Ca să-mi creez obligații, mi-am înscris peratologia ca teză de doctorat d’Etat la Sorbona, sub conducerea lui Aubenque. Urma să-l plimb pe péras, „limita“ greacă, de la presocratici până la Plotin. Am scris cu chiu cu vai câteva zeci de pagini pe vechile tipare, în care nu mai credeam, și visând la o altă figură a scrisului, de care nu eram încă în stare. Un tratat despre limită, scotocind în cenușa radicalului per-? În timp ce vreme de șase luni văzusem limita „la lucru“ într-un spital? În timp ce o trăiam clipă de clipă ca limită a limbii, a domeniului meu, ca limită a culturii înseși? În timp ce, la întoarcerea în țară, totul avea să fie aluzie la o peratologia perennis? Scriind un „tratat“ despre limită — numai pentru că ăsta era obiceiul, din tată în fiu, în tagma filozofilor — nu amenințam, vorba lui Cioran, să devin un „turist în infern“? De ce trebuia să împlinesc — cu orice preț — un destin cultural care-mi devenise exterior?

Așa m-am întors din Germania. Şi când ne-am reîntâlnit, în Lucaci, surâdeam amândoi. Stăteam din nou față în față, pe aceleași fotolii, și eram bogați unul de altul, dar după o lege a vieții pe care eu voisem s-o torn în tipare, în programe, în planuri și proiecte și pe care tu mă lăsaseși, cu răbdare, să ajung să o cunosc. În amintirea vechiului ritual, am făcut deîndată un proiect: proiectul unui volum de proiecte rămase neîmplinite. Exista material: tu, contingența; eu, peratologia? Nu încă. Mai bine programul colecției f. Alecu Paleologu: abisalul Caragiale; Andrei: gândirea artistică; Sorel: despre gândirea binevoitoare. Ne-am încălzit, ne-am entuziasmat. Tu ai promis să faci, în deschiderea volumului, un istoric al proiectelor eșuate în istoria culturii române. Am ales și editura: „Eminescu“. Dar de astă dată surâdeam amândoi. Ştiam că, spre gloria spiritului locului și a prieteniei noastre, proiectul despre proiectele rămase neîmplinite trebuia, la rândul lui, să rămână un simplu proiect.

Zilele trecute mi-ai adus să citesc ultimul tău poem, lung de 40 de pagini: Pasărea Phoenix. Pe vremuri, văzându-l, m-aș fi întristat. Acum m-am bucurat și mi s-a părut divin. Şi tot zilele trecute s-a petrecut — îți amintești? — ceva tare hazliu. M-ai sunat de la Biblioteca Academiei. M-ai întrebat ce fac și ți-am răspuns: „M-am hotărât să nu mai fac nimic.“ În clipa aceea legătura s-a întrerupt. Ai revenit după două minute și mi-ai povestit că, sunând de îndată din nou, telefonul a făcut o atingere, a răspuns un glas de bărbat, tu ai crezut că sunt eu și, provocat de replica pe care ți-o dădusem, ai început pe dată să vorbești, nu fără o urmă de patos în glas: „Propoziția ta nu este corect formulată. Ai vrut de fapt să spui cu totul altceva: că te-ai hotărât să nu mai faci nimic câtă vreme nu vei simți că ceea ce faci te reprezintă cu adevărat. Şi, pe urmă,