căpăta, pentru filozofie, însemnătatea unui exercițiu esențial: ea întreținea vie memoria verbului supralingvistic, așadar a spațiului predilect în care se mișcă speculația și care nu poate fi atins atâta vreme cât, în locul marelui numitor comun, se rămânea în spărtura contingentă a uneia sau alteia dintre limbi. Mi-ai spus odată că Turnul Babel era amenințat de entropie, că acolo începuse să domnească un plictis monumental, drept care, prin dărâmarea lui, Dumnezeu nu a făcut decât să-și manifeste bunătatea. Iar când traducem, noi nu facem decât să ne jucăm într-o ruină divină, animați de memoria arhitecturii inițiale. Altădată mi-ai spus că traducătorul este agentul inconștient al Spiritului, că el este asemenea vântului care, purtând polenul, nu intră în jocul fecundării finale și nu poate fi văzut. De aceea traducătorul trebuie să fie întotdeauna o ființă resemnată.

Iar în ființa ta stăruia, într-adevăr, o resemnare de traducător. Eu nu voiam să fiu astfel și nu puteam să te înțeleg. Şi cum aș fi putut? Aveai o minte extraordinară, cu o înzestrare speculativă și analitică cum nu se poate îndeobște întâlni. Te rugam să scrii, să scrii filozofie. La stăruințele mele, mi-ai promis un tratat despre contingență, o temă, spuneai, care te preocupa de multă vreme și asupra căreia îți atrăsese atenția comportamentul verbului de contingență din greacă, tyncháno. În așteptarea tratatului, mă mulțumeam să-ți cer sfatul în tot ce făceam. Înainte de a începe să scriu un studiu, o prefață, un capitol într-o carte, simțeam nevoia să discut cu tine. Când, scriind, mi se întâmpla să pierd firul gândului și să nu mai știu încotro trebuie să o apuc, te chemam grabnic în ajutor. Te pliai cu atâta generozitate pe problemele mele, încât, în perioada în care scriam ultima parte din Tragicul (prima, de fapt, în carte), tu ai fost cel care mi-ai sugerat să subordonez tragicul problemei limitei și mi-ai adus în acest sens câteva puncte notate cu pixul pe un șervețel, pentru că ideea îți venise în timp ce mâncai într-o cârciumă din apropiere. (El mai există undeva în casă, așa cum există și paginile cu concursul shakespearian nocturn.)

Într-o bună zi, ai venit și mi-ai pus pe masă 30 de foi de hârtie cretată, care purtau titlul Despre contingență. Așadar, începutul tratatului. M-am emoționat teribil și, după ce ai plecat, le-am citit pe nerăsuflate. Mi s-au părut formidabile și, odată apărute în volumul Epos și logos, nu am mai vrut să le citesc, de teamă să nu pierd amintirea bucuriei sărbătorești pe care mi-o provocase prima lectură. I le-am dat domnului Noica, iar el s-a grăbit să includă în planul unei colecții de filozofie românească de la Editura științifică volumul despre contingență care începuse să se nască.

Dar nu a mai urmat nimic. Supremă formă de consecvență, tratatul tău se așezase sub semnul posibilului contingent; și sub rodnicia acestuia. Căci, scriai tu în această introducere sinucigașă, posibilul contingent, adică „ceea ce nu există încă și-ar putea fie să ajungă, fie să nu ajungă să existe“, „este mai bogat decât existentul care-i corespunde în viitor, pentru că orice disjuncție ipotetică este mai bogată decât rezolvarea, prin actualizare, a ei“.

Faptul de a împinge atât de departe trăirea unei idei îmi era încă străin. Am suferit și atunci, am fost dezamăgit, așa cum mi s-a întâmplat să sufăr și să fiu dezamăgit și până atunci de toate câte nu apucaseră să se împlinească în noi și între noi. Eram mânat de duhul isprăvilor și îmi plăcea să văd faptele înșiruindu-se în urma mea și adeverindu-și oarba și artificiala lor raționalitate la lumina proiectului care le silise să se nască. Pagina din Jurnal a fost ultima răbufnire izvorâtă din superstiția acestei mitologii activiste în care nu rămânea loc pentru nimic neprevăzut și în care tot ce era prevăzut trebuia să se împlinească întocmai.

Așa stând lucrurile, cum aș fi putut să te înțeleg? Omul extraordinar de cultură care erai, traducător din greacă, latină, engleză, franceză și italiană, care te mișcai cu ușurința specialistului în tot atâtea culturi, care mă uimea atât de tare încât simțeam nevoia, cu infantilă candoare, să te supun unor probe spre a mă convinge din nou că așa ceva există cu adevărat — îți deschideam volumul de Complete Works al lui Shakespeare la întâmplare, sau volume din Platon, și îți ceream să traduci pe loc, ceea ce, spre stupefacția mea, se petrecea de fiecare dată, fără urmă de ezitare —, omul cu care mă prindea noaptea despicând concepte și urmărind o idee până la punctul în care mintea mi se tulbura și puterile mă lăsau, în timp ce tu erai gata să mergi mai departe — fapt pentru care îmi plăcea să te consider „cea mai pură inteligență din România“ și să te așez la loc de cinste, alături de Noica și de Andrei —, ajunseseși să scrii, nu îndelung promisul tratat despre contingență, nu traducerea celor 27 de dialoguri ale lui Platon pe care, cu greaca ta, ai fi putut-o face singur în trei-patru ani, ci un volum de poeme și acea stranie carte intitulată Norii, zănatică destrăbălare a gratuității într-o lume ticsită de prea multe și aspre determinări.

Norii. I-ai scos dintr-o ladă așezată în podul casei părintești, unde zăcuseră vreme de zece ani. Îți fusese pesemne rușine de ei, măsurați de la înălțimea morgii universitare și cu exigența vremii când scriai articole savante, de nimeni citite, despre condiționala greacă. I-ai scos și, cu ei, a ieșit la lumină un