de pe urma ei și doream tare mult să știu măcar „ceva“ bine. Mi se părea că greaca veche urma să-mi deschidă, ca înspre o cucerire sigură, toate porțile filozofiei eline și m-am întors către tine ca cel ce poseda alké, puterea străjuitoare a despotmolirii. Ți-am cerut să-mi treci „toată greaca“ pe care o știai și sub această promisiune s-a deschis prietenia noastră. Desigur, aș fi putut-o învăța singur, dar căpătasem superstiția acestei însoțiri de excepție și simțeam nevoia să fiu purtat de mână ca Tobie de îngerul său. Dacă lucrurile nu s-au petrecut astfel și dacă am rămas cu puținul pe care l-am deprins singur, traducând comentatori aristotelici și Platon, este pentru că ele nu trebuiau să se petreacă astfel și pentru că prietenia noastră trebuia să-și realizeze propriul concept: rămânerea în tinerețea fără sfârșit a promisiunii.

De atunci, nimic din ce am plănuit nu a ajuns să se împlinească. Şi ce planuri mărețe! În câte seri, petrecute în Lucaci, nu am întors pe toate fețele soarta culturii noastre! De fiecare dată ne apărea limpede că nu reușiserăm să ducem până la capăt procesul de integrare într-o comunitate spirituală mai largă, cea europeană, să spunem. Așa a apărut planul acela vast de traduceri esențiale din domeniul istoriei filozofiei. Am început cu începutul, adică cu grecii. Exista deja un proiect pentru presocratici, primul volum din ediția Platon era în lucru, Aristotel, de bine de rău, era deja tradus, așa încât am propus Editurii Academiei traducerea faimoasei ediții von Arnim a stoicilor și voiam să continuăm cu Plotin. Locul de la facultate ți-a devenit dintr-odată împovărător. Ți-ai scos singur epoleții universitari, ai părăsit o catedră muribundă, cu profesori osteniți și studenți fără viitor, și ai venit, din „iubire pentru înțelepciune“, ca simplu cercetător, să fim colegi la Institutul de Filozofie. Am încercat să-i convingem pe cei de aici să facă un sector specializat de traduceri sub conducerea ta. Dar n-a fost cu putință. Când schema de cercetare s-a restrâns, pentru tine, care s-ar fi cuvenit să ai pe mână un întreg institut de umanistică, nu s-a putut găsi un loc pe măsură. Loc ai găsit până la urmă, și faptul că l-ai făcut să fie pe măsura ta e bucuria celor câțiva, puțini și ei, care știu ce-ai izbutit să împlinești, de un deceniu încoace, pentru opera lui Eminescu. (Dar aceasta e cu totul altă poveste, de povestit cu alt prilej.) Astfel am fost siliți să apucăm pe drumuri diferite, iar planurile noastre s-au năruit.

Prin 1975, mi-a venit gândul acelei colecții de livre de poche a filozofiei care, alcătuită din „marile cărți scurte ale omenirii“, ar fi urmat să cuprindă toate domeniile reflecției filozofice și toate vârstele ei, întreaga geografie a culturii filozofice, Occidentul și Orientul. Cinci asemenea cărțulii pe an, îmbietoare prin mica lor întindere, profitabile pentru orice editură, ar fi pus în circulație, în numai zece ani, 50 de titluri și de autori de primă mână și ar fi modificat simțitor sumarul nostru peisaj filozofic. Şi exact zece ani au trecut de când am scris împreună programul acestei „mici biblioteci de filozofie“ (o botezaserăm „colecția f“), alcătuindu-i structura detaliată pentru primele 30 de numere. De atunci am bătut la multe uși, uneori am găsit chiar și înțelegere, dar de întâmplat nu s-a întâmplat nimic.

Pentru mine însă, toate aceste proiecte ratate, toate aceste lungi exerciții propedeutice în spațiul de visare al intelectului, au rodit în chip neașteptat. Câtă disciplină filologică există în mine, câtă pricepere în a edita un text, câtă îndemânare de a traduce, ție ți le datorez și discuțiilor pe care le-am avut atunci, când nu exista decât senina plutire în puritatea unor proiecte care aveau să rămână atârnate de propria lor neîmplinire. Câte minunății nu m-ai învățat în anii aceia de început și câte stângăcii nu ai îndreptat în mine! Toată bucătăria scrisului și toate fleacurile de care atârnă maturitatea unui stil de la tine le-am primit: cum și când se dă un citat, cum trebuie să arate un subsol, cum se face „toaleta“ unui text, cum se cumpănește o frază între neologism și cuvântul neaoș, care este, într-o traducere, distanța optimă față de textul originar, cum se face ca o traducere să sune ca și cum ar fi fost vorba din capul locului de un text alcătuit în limba română, ea rămânând totuși fidelă față de modelul inițial, cum se verifică ritmul și fluența unei fraze prin lectura cu glas tare, cum trebuie dozată succesiunea negațiilor într-un paragraf, ce efect retoric are introducerea unei interogative, care este tehnica de alternare a propozițiilor lungi cu cele scurte, care, tehnica enumerării și multe alte delicatese de soiul acesta de care depinde, până la urmă, dacă nu strălucirea, măcar decența unei culturi. Îmi amintesc că odată ne-a prins dimineața în timp ce traduceam în paralel cele 25 de versuri din Henric IV (partea I), care alcătuiesc faimosul schimb de replici între Hotspur murind și prințul învingător. Urma să câștige „concursul“ cel care va fi avut mai multe soluții recunoscute de către celălalt ca superioare. Firește că ai câștigat, dar faptul că în mai multe rânduri au fost preferate soluțiile mele m-a făcut să mă simt teribil de mândru. Mulți ani mai târziu, când mi-ai spus că n-ai fi putut traduce mai bine decât mine mitul îndrăgostirii din Phaidros, mi-am adus aminte de noaptea aceea începătoare în care mi se revelase, pentru prima oară, misterul stării divizate a limbilor și miracolul traducerii ca reparație, reiterată la nesfârșit, a logosului paradiziac. Așa înțeleasă, traducerea înceta să fie o activitate de rutină și devenea proba pe care are să o treacă fiecare limbă în fața spiritului lumii. Așa înțeleasă, traducerea