Batjocura îl făcea să se simtă străin, un outsider; dar se şi purta ca atare, ceea ce sporea prejudecăţile împotriva lui şi înteţea dispreţul şi ostilitatea stîrnite de defectele lui fizice. Acestea, la rîndul lor, îi agravau sentimentul de înstrăinare şi însingurare. O teamă cronică de a nu fi luat peste picior îl făcea să-şi evite egalii, iar cînd era vorba de inferiorii lui, să-şi apere demnitatea cu un fel de jenă nefirească. Vai, cît de tare îi invidia pe oamenii ca Henry Foster şi Benito Hoover! Bărbaţi care n-aveau niciodată nevoie să ţipe la un Epsilon pentru a se face ascultaţi; care-şi luau poziţia ocupată în societate ca pe un drept cîştigat; oameni care se simţeau în sistemul de caste ca peştele în apă – în atît de mare măsură încît nici nu se mai gîndeau la ei sau la elementul benefic şi confortabil în care se mişcau.

Lui Bernard i se păru că servitorii gemeni îi scot avionul pe acoperiş cu mişcări prea lente şi cu multă rea-voinţă.

— Hai, mai repede! le strigă ţîfnos Bernard. Unul dintre gemeni îi aruncă o privire. Oare nu cumva în ochii aceia cenuşii, inexpresivi licărea un fel de batjocură bestială? Mai repede! strigă el încă şi mai tare, şi vocea îi hîrîi antipatic.

Se urcă în avion şi peste un minut se afla în zbor spre sud, către Tamisa.

Diferitele Birouri de Propagandă, precum şi Colegiul de Inginerie Afectivă erau adăpostite în acelaşi zgîrie-nori cu şaizeci de etaje de pe Fleet Street3. La subsol şi la etajele inferioare se aflau tipografiile şi redacţiile celor trei principale ziare londoneze : The Hourly Radio, o fiţuică pentru snobi, Gamma Gazette, tipărită pe hîrtie verde-pal, şi The Delta Mirror, pe hîrtie kaki şi scris exclusiv în cuvinte de o singură silabă (dat fiind nivelul intelectual scăzut al cititorilor cărora li se adresa). Apoi veneau Birourile Propagandei prin Televiziune, prin Filme Tactile şi respectiv prin Voci şi Muzică realizate de sintetizator. Toate astea ocupau douăzeci şi două de etaje. Deasupra erau laboratoarele de cercetări şi camerele capitonate, izolate fonic, în care-şi desfăşurau munca delicată Autorii de Coloane Sonore şi Compozitorii de Muzică Sintetică. Ultimele optsprezece etaje erau ocupate de Colegiul de Inginerie Afectivă.

Bernard ateriză pe acoperişul Casei Propagandei şi coborî din avion.

— Telefonează-i domnului Helmholtz Watson – îi porunci el unui hamal Gama-Plus – şi spune-i că-l aşteaptă pe acoperiş domnul Bernard Marx.

Se aşeză şi-şi aprinse o ţigară.

Cînd îi parveni mesajul, Helmholtz Watson tocmai scria ceva în biroul lui.

— Spune-i că vin imediat, confirmă el şi puse telefonul în furcă. Apoi, întorcîndu-se spre secretară, continuă pe acelaşi ton oficial şi impersonal: — Te las pe dumneata să-mi strîngi lucrurile. Ignorînd zîmbetul ei radios, se ridică de la birou şi se îndreptă grăbit spre uşă.

Era un bărbat voinic şi bine clădit, cu pieptul bombat, cu umerii laţi şi – în ciuda masivităţii sale – destul de agil, cu paşi elastici şi cu mişcări iuţi. Gîtul său rotund şi puternic ca un stîlp susţinea un cap frumos modelat. Avea părul negru şi cîrlionţat, trăsăturile bine marcate. Era chipeş într-un mod mai mult decît evident şi – aşa cum repeta fără să se plictisească vreodată secretara lui – arăta din cap pînă-n picioare ca un adevărat Alfa-Plus. De profesie era Conferenţiar la Colegiul de Inginerie Afectivă (Facultatea de Literatură) şi, în pauzele dintre activităţile sale didactice, un foarte activ Inginer al Emoţiilor omeneşti. Avea o rubrică permanentă la revista de elită The Hourly Radio, compunea scenarii de filme tactile şi avea un har inegalabil în alcătuirea lozincilor şi versiunilor hipnopedice.

— Foarte capabil – acesta era verdictul unanim al superiorilor lui. Ba chiar un pic prea capabil (mai adăugau ei clătinînd din cap şi coborînd semnificativ vocea).

Da, un pic prea capabil; aveau dreptate. La Helmholtz Watson un exces mintal produsese efecte foarte asemănătoare cu cele care la Bernard Marx erau rezultatul unui defect fizic. Pe Bernard îl izolaseră de semenii săi slaba dezvoltare a oaselor şi muşchilor, fragilitatea şi debilitatea trupului, iar simţămîntul acestei deosebiri fiind – după etaloanele curente – un exces de inteligenţă, devenea la rîndul lui o cauză a adîncirii prăpastiei ce-l separa de oameni. În schimb, pe Helmholtz ceea ce-l făcea să se simtă în chip supărător altfel decît ceilalţi şi să se izoleze de ei era excesul de capacitate şi abilitate. Pe Bernard şi Helmholtz îi apropia, îi unea chiar conştiinţa că sînt indivizi altfel decît semenii lor. Dar în timp ce, deficient din punct de vedere fizic, Bernard suferise toată viaţa de complexul însingurării sale, abia de curînd Helmholtz Watson, dîndu-şi seama de surplusul său mintal, începuse şi el să fie conştient că se deosebeşte de cei din jurul lui. Acest campion la Jocul cu mingea pe Escalator, acest amant neistovit (se spunea că în mai puţin de patru ani avusese şase sute patruzeci de iubite diferite), acest admirabil „băiat de comitet“ şi om foarte sociabil îşi dăduse brusc seama că, în ceea ce-l priveşte, sportul, femeile şi activităţile obşteşti nu erau lucrurile cele mai importante. Adevărul este că în fond îl interesa altceva. Dar ce? Care lucru anume? Asta era problema pe care venise Bernard s-o discute cu el sau, mai bine zis, să-şi audă prietenul discutînd-o, singur, cu glas tare, întrucît de obicei Helmholtz era cel care vorbea mai tot timpul.

Cînd coborî din lift, trei fetişcane fîşneţe de la Biroul de Propagandă prin Voci Sintetizate îi aţinură calea:

— O, Helmholtz, drăguţule, te rugăm frumos să vii la un picnic cu noi pe pajiştea de la Exmoor.

Se strînseră