Abatorul cinci citește cartea online PDF 📖

Kurt Vonnegut

Abatorul cinci

Pentru Mary O'Hare

şi

Gerhard Muller

Unu

Cele ce urmează s-au întâmplat mai mult sau mai puţin. În orice caz, episoadele cu războiul sunt în mare parte autentice. E adevărat că un cunoscut de-al meu a fost împuşcat la Dresda pentru că luase un ceainic care nu-i aparţinea. E tot atât de adevărat că un alt cunoscut de-al meu a ameninţat că după război va tocmi nişte pistolari care să-i lichideze pe toţi duşmanii săi personali. Şi aşa mai departe. Am schimbat însă toate numele.

E adevărat că în 1967 m-am reîntors la Dresda pe banii Fundaţiei Guggenheim (fie binecuvântată!). Oraşul aducea destul de bine cu Dayton, Ohio, numai că era mult mai aerisit. Sub el probabil că există tone întregi de făină de oase omeneşti.

M-am reîntors la Dresda însoţit de un vechi tovarăş de arme, Bernard V. O'Hare, şi acolo m-am împrietenit cu un şofer de taxi care ne-a dus să vedem abatorul unde, ca prizonieri de război, ne petrecuserăm multe nopţi în spatele porţilor zăvorâte. Pe şofer îl chema Gerhard Muller. Ne-a povestit că fusese şi el o vreme prizonier - la americani. L-am întrebat cum era viaţa sub comunişti şi ne-a răspuns că la început fusese îngrozitoare fiindcă toată lumea trebuia să muncească pe brânci şi nu prea se găseau de nici unele: nici locuinţe, nici haine, nici mâncare. Dar acum lucrurile mergeau mult mai bine. Avea un mic apartament confortabil, iar fiica lui primea o educaţie excelentă. Mama lui fusese incinerată în ploaia de foc abătută asupra Dresdei. Aşa merg lucrurile.

De Crăciun şoferul i-a trimis lui O'Hare o felicitare, şi iată ce-i scria:

„Vă urez dumneavoastră, familiei şi prietenului dumneavoastră Crăciun fericit, un An Nou cu bucurie şi sper să ne mai întâlnim într-o lume a păcii şi libertăţii, tot în taxi dacă va vrea întâmplarea".

Cel mai mult îmi plac ultimele cuvinte: „Dacă va vrea întâmplarea".

N-aş dori să vă împui capul spunându-vă câţi bani, cât timp şi câtă energie m-au costat amărâta asta de cărţulie. Când m-am întors acasă din cel de-al doilea război mondial, acum douăzeci şi trei de ani, credeam că-mi va veni uşor să scriu despre cum a fost distrusă Dresda, de vreme ce nu trebuia decât să relatez cele văzute. Şi mai credeam că această carte a mea cu un subiect atât de formidabil avea să devină o capodoperă sau cel puţin avea să-mi aducă o mulţime de parale.

Dar la vremea aceea n-am mai fost în stare să aştern pe hârtie prea multe cuvinte despre Dresda - în orice caz nu atâtea cât să umplu o carte. Şi prea multe cuvinte nu sunt în stare să aştern nici acum când am ajuns un babalâc răsuflat, cu toate amintirile mele, cu pachetele mele de Pali Mall, cu copii ajunşi oameni în toată firea.

Când mă gândesc cât de inutile au ajuns în memoria mea toate amintirile legate de Dresda, dar totodată cât de ispitit mă simt să scriu despre acest oraş, îmi vine în minte celebra poezioară:

În Stanbul un tânăr trăia Şi despre scula lui zicea Că averea i-o tocase, Că puterea i-o secase, Iar acum nici oala n-o mai nimerea. Şi-mi mai vine în minte şi un cântecel care sună cam aşa:

Mă numesc Yon Yonson, Lucrez în Wisconsin La o fabrică de cherestea. Când mă plimb pe stradă Lumea mă întreabă: „Tu cum te numeşti ?" „Mă numesc Yon Yonson, Lucrez în Wisconsin..."

Şi aşa mai departe, la infinit.

Toţi cei pe care i-am întâlnit în decursul anilor m-au întrebat adesea la ce lucrez şi de regulă le-am răspuns că în primul rând la o carte despre Dresda.

La fel i-am răspuns odată şi lui Harrison Starr, producătorul de filme, iar el a ridicat din sprâncene şi mi-a cerut să-i precizez:

- Este o carte antirăzboinică? - Da, am zis eu, cam aşa ceva.

- Ştii ce le spun eu celor despre care aud că se apucă să scrie cărţi antirăzboinice?

- Habar n-am. Dar, mă rog, ce le spui, Harrison Starr?

- Le spun: „De ce nu scrieţi mai bine o carte antigheţar ?"

Voia bineînţeles să sublinieze că războaie o să tot fie, că ele pot fi stăvilite la fel de uşor ca şi gheţarii. Sunt şi eu de aceeaşi părere.

Şi chiar dacă războaiele n-o să vină că gheţarii, de bătrâna moarte n-o să ne putem descotorosi.

Pe când eram ceva mai tânăr şi lucram la celebra mea carte despre Dresda, într-o bună zi i-am telefonat unui camarad de război pe nume Bernard V. O'Hare şi l-am întrebat dacă pot să-i fac o vizită. El era procuror districtual în statul Pennsylvania. Eu eram scriitor la Cape Cod. În timpul războiului fuseserăm amândoi simpli soldaţi, cercetaşi la infanterie. Pe atunci nici unul nu visa să facem şi noi niscaiva bani după război, dar acum ne descurcăm amândoi foarte bine.

Am rugat Compania de telefoane Bell să mi-1 găsească pe O'Hare. Cei de acolo se pricep de minune la astfel de treburi. Uneori, noaptea, mă apucă un fel de boală care are de-a face cu alcoolul şi telefonul. Mă îmbăt bine, scap de nevastă trimiţându-i în faţă o răsuflare cu miros de iperită şi roze, iar apoi ridic receptorul şi cu o voce gravă şi distinsă le rog pe telefoniste să-mi dea legătura cu cutare sau cutare amic de care n-am mai auzit de-un car de ani.

Aşa l-am prins şi pe O'Hare. El e scund, iar eu, înalt. Parcă eram Pat şi Pataşon. Fuseserăm luaţi prizonieri împreună. I-am spus la telefon cine sunt. Nu i-a venit deloc greu să mă creadă. Nu se culcase încă. Citea. Dar, în rest, casa era cufundată într-un somn adânc.

- Ascultă, am început eu, scriu o carte despre Dresda. Aş avea nevoie de ajutor să-mi mai amintesc unele lucruri. Ce-ai zice să trec pe la tine să stăm la un pahar de vorbă şi să depanăm amintiri?

Nu se arătă câtuşi de puţin încântat. Mă avertiză că nu-şi mai aminteşte mare lucru. Dar îmi spuse totuşi să vin.

- Cred că punctul culminant al cărţii o să fie execuţia sărmanului, bătrânului Edgar